Cina puturosului. Adică tartă cu ceapă.

Din categoria „Hexen Küche” ( Bucătăria vrăjitoarei) am ales în seara asta, pentru o cină rapidă, o tartă cu ceapă. Ok, ok, nu numai rapiditatea preparării a fost motivul principal al alegerii mele, ci și faptul că este la fel de bună rece, pe cât este de bună caldă.
Știu că lumea se ferește deseori de tartele cu aluat nisipos și nu pot înțelege motivul. Din punctul meu de vedere, este cel mai simplu aluat. L-aș numi „aluatul puturosului”, pentru că nu necesită efort. Aluatul ăsta NU se frământă! Nu, nu, absolut deloc! Dacă faci greșeala să îl frămânți, l-ai stricat. O să iasă o chestie gumoasă bună de pingelit bocancii, că tot vine iarna!…
În fine, vorba multă, sărăcia omului, așa că hai cu rețeta asta, luată de la granița dintre Franța și Germania, în timpul unei călătorii de acum doi ani!

Baza din aluat fraged:
200 g făină
100 g unt rece cu 82% grăsime
un praf bun de sare
2-3 lingurițe de apă rece
Se taie untul foarte rece în cubulețe cât mai mici și se pun peste făina amestecată cu sare. Tot acum pun și o linguriță de apă la fel de rece. Se amestecă bine cu furculița, adăugând câte o linguriță de apă la nevoie, până când amestecul capătă aspectul de pesmet, ca în poză.
Când am obținut textura de pesmet renunțăm la furculiță și strângem amestecul intr-un bulgăre uniform. De la căldura mâinilor untul se va topi puțin, dând amestecului consistență de aluat. Bulgărele odată făcut, îl dăm la frigider să se răcească.
Cât timp se răcește aluatul, punem cuptorul la încălzit la 190 de grade și ne apucăm de umplutură.

800 g ceapă
50 g unt + 1 lingură de ulei
sare, piper
150 g șuncă afumată
150 g brânză sau cașcaval ( merge foarte bine și un amestec din cele două)
4 ouă întregi
200 g smântână
Ceapa se curăță și se taie Julien. Se călește ușor la foc mediu, cu sare și piper, până devine sticloasă. Se adaugă șunca afumată și se continuă pe plită călirea încă un minut, apoi oprim focul. Amestecăm ouăle cu smântâna și cu brânza rasă. Eu am mai trântit niște piper, pentru că sunt dependentă de piperul roșu și verde, dar nu e musai să faceți abuz, ca mine! 😉 Turnăm ceapa și șunca din tigaie peste ouăle cu smântână sau invers, n-are importanță!
Cam la momentul ăsta cuptorul meu a ajuns pe la 160 de grade, deci e momentul să pun aluatul în tavă. Îl întind bine intr-o tavă cu fundul detașabil, ca să nu mă doară capul mai târziu. Ridic puțin aluatul pe pereții tăvii cam 1 cm. Îmi imaginez că aluatul este o momâie de-aia pentru „voo doo”, iau furculița și îl înțep des și cu convingere,până la fundul tăvii, în timp ce boscorodesc „vraja”: „Să nu care cumva să te umfli, că te mănânc!” Cuptorul a ajuns la 190 de grade, așa că arunc tava înăuntru, să se coacă până se face auriu. Vreo zece-cincisprezece minute. Când a atins culoarea, îl scot și torn amestecul de ceapă, șuncă, ouă și smântână, după care mai trec o dată, pentru vreo 30 – 40 de minute, prin focurile cuptorului.
Am plecat la duș și pe când am terminat cu bălăceala era gata și tarta. Abia atunci mi-am dat seama că am uitat să o presar pe deasupra cu niște cașcaval ras. E, lasă, puneți voi! 😉

Despre începuturi. Recunoașterea studiilor în Germania.

Încă înainte de a veni în Germania auzeam o vecină de la scara de alături că se lăuda cu fiică-sa. Până aici nimic nou sub soare, multe mame au impresia că odraslele lor sunt niște cópii ale lui Einstein. O știam pe fătucă. Terminase târâș-grăpiș liceul, apoi, dornică de a intra în branșa odinioară elitistă, s-a înscris la o „Sorbonică”. Cum adică ce-i aia „Sorbonică”???? Atâta lucru nu știți? Nu, n-aveți cum ști tot ce-mi emană mie neuronii! „Sorbonica” e o fabrică de diplome. De-aia la care te duci bou și te întorci vacă. Gen Facultatea de medicină și farmacie din Constanța, la care studiezi cu portofelul, în timp ce transpiri din greu pe faleza din Tulcea, cu un cocktail în față. Cu prezența de două ori pe an și cu rezolvarea grilelor de licență cumpărată cu 500 de euro pentru nota 8. Vrei notă mai mare? Mai scoate vreo trei până la cinci sutici! În fine!… acum, că v-am lămurit ce este o „Sorbonică”, cred că vă este clar și cam ce valoare profesională avea duduița…

Și mămica ei se lăuda că mirifica genialitate este… farmacist în Germania!

Măi, să fie! Așa tare o fi fătuca, de a învățat germană peste noapte? Mă apuc de săpături pe internet. Informații în limba română destul de puține și vagi. Am dat, în cele din urmă de un site german care descria procedura, dar eu eram bâtă la germană. L-am rugat pe prietenul meu stabilit în Germania să mă ajute cu o traducere, dar s-a eschivat elegant și am renunțat. Nu stau miloagă la nimeni și nu pot sili pe cineva să mă ajute dacă nu dorește. Motiv pentru care am luat-o cătinel cu traducătorul de la Google și după multe zile de chin am reușit să traduc câteva pagini. Când eram gata să cedez, mi-am adus aminte că Tudor, medic chirurg vorbitor fluent de germană, lucrase câțiva ani buni la o clinică din Köln. M-am dus cu telefonul în mână peste el, în direcțiune. După o oră de luat notițe și de povestit cu Tudor despre experiența lui, știam cum stau lucrurile. Pas cu pas. Și mi-a fost clar că povestea farmacistei de Germania e o minciună. Dar să o iau pe îndelete!…

Recunoașterea studiilor universitare făcute în România nu este un proces complicat dar necesită multă, enorm de multă răbdare, lucru care pe mine, personal, nu prea mă caracterizează.

Ce ai de făcut?

Întâi de toate intri pe site-ul ăsta https://anabin.kmk.org/anabin.html și verifici dacă facultatea pe care ai terminat-o în România este recunoscută în Germania. Dacă este notată cu H+, totul e în regulă, studiile sunt recunoscute și poți merge mai departe.

Pentru recunoașterea studiilor ai nevoie de două documente: diploma de absolvire și foaia matricolă. Fără ele în original nu ai nici o șansă. Orice ar zice unii care au ținut morțiș să mă prostească în față, cum că ar fi ajuns să profeseze în Germania FĂRĂ foaie matricolă!

Deci, cu diploma universitară și cu foaia matricolă în brațe te duci repejor în două locuri:

  1. La primărie în orașul în care locuiești și contra sumei de 6 euro ceri o autentificare a celor două documente. Sunt cazuri în care primăriile nu oferă acest serviciu, motiv pentru care trebuie să apelezi la un notar. Atenție, autentificarea se face la documentele originale, în limba română!
  2. La un traducător autorizat, pentru traducerea în limba germană. Costul este variabil, eu am plătit 150 de euro pentru ambele documente.

După ce ai obținut copie legalizată și traducere autorizată la aceste două documente, deschizi internetul și intri pe link-ul ăsta https://www.kmk.org/zab/zentralstelle-fuer-auslaendisches-bildungswesen.html

Vei găsi acolo formularul cererii de recunoaștere pe care trebuie să îl descarci, să îl completezi și să îl semnezi și tot acolo lista documentelor pe care trebuie să le trimiți prin poștă la Bonn. Atenție! Singurele documente care trebuie să fie în original sunt copiile legalizate făcute la primărie. Știu că sună aiurea, ori e original, ori e copie… ideea e că ștampila de la primărie trebuie să fie în original, nu copie. Traducerile se trimit în copie, nu în original. Pui în plic toate astea, plus cererea completată și semnată, copie după buletin și trimiți cu confirmare de primire pe adresa precizată pe site. Apoi te înarmezi cu răbdare și aștepți un timp pe care nu prea il pot estima. Între două țigări și zeci de cafele supraveghezi mail-ul, pentru că vei primi un mesaj în care ți se comunică niște lucruri: că au primit cererea ta de recunoaștere a diplomei și că trebuie să plătești o taxă de 200 de euro pentru procesarea dosarului. Faci repejor transferul banilor în contul indicat de ei in mesaj și îți mai aprinzi o țigară. Și mai aștepți… După o altă bucată de vreme o să mai primești un mail. Că le-au intrat banii în cont și se vor apuca de lins hartiile tale. Poate dura între o lună și cinci luni. Mie mi-au trimis mesaj că totul e OK, facultate și master după două luni și jumătate. Dar până te vezi cu certificatul în mână mai durează…

Trece timpul și vine și certificatul. Acum pașii următori variază de la profesie la profesie. Poate fi necesară o etapă suplimentară sau nu. Nu știu cum este la sociologi, profesori sau ingineri, dar la medici și farmaciști, funcție de domeniul în care vrei să lucrezi, poți avea nevoie de obținerea dreptului de liberă practică („Approbation”).

Pentru obținerea dreptului de liberă practică mai ai nevoie, pe lângă acest certificat deja obținut, de cazierul profesional de la Colegiul național al farmaciștilor, de un certificat de limbă germană eliberat de Göthe Institut pentru nivel B2 limbă generală și un certificat C1 Fachsprache ( limbaj profesional). Dacă toate documentele sunt validate, vei fi programat la examenul pentru obținerea dreptului de liberă practică. Pe care nu il iei dacă nu ești bun. Ori asta înseamnă facultate făcută așa cum trebuie. În Germania absolvenții de Sorbonici nu pot face față.

Spre deosebire de România, unde odată ce ai absolvit medicină sau farmacie ai dreptul de practică profesională automat, în Germania lucrurile stau diferit. Și farmaciștii germani trebuie să treacă prin examenul de Approbation pentru a putea lucra în farmacie.

Paradoxal însă, dacă optezi pentru cercetare sau industrie, Approbation este inutil. Așa că nu fi oaie și documentează-te înainte de a te arunca într-un efort inutil! Sau, măcar, învață din greșelile altora… 😫 te scutești de stres!

Unii dintre voi m-ați întrebat de ce nu sunt recunoscute toate studiile universitare din România. Păi, vorbind despre universitățile istorice, sunt recunoscute. Cu câteva excepții. Și aici mă refer la Drept și la A.S.E. pentru că sunt facultăți care studiază după o curiculă universitară adaptată sistemelor românești, total diferite de cele germane. Nu e logic? Nu vă mai mirați că vi se cere să faceți completarea studiilor! Vorbeam zilele trecute cu Micky despre niște particularități fiscale din Germania, care în România sunt inexistente. E firesc să ți se ceară să faci vreo trei ani de Weiterbildung ca să înveți sistemul german…

Una peste alta, să îți faci singur un Annerkernung nu este chiar atât de complicat. În site-ul Z.A.B. găsești instrucțiunile pas cu pas. Plus numere de telefon și programul, în cazul în care ai nelămuriri, să poți lua legătura verbal cu ei. Nu e chirurgie pe creier!

Poate că am uitat niscaiva documente prin ce am înșirat eu mai sus. Recunosc că am scris din amintiri, tot ce se poate să îmi fi scăpat ceva. Dar sunt toate menționate în site, trebuie doar să deschizi link-ul și să citești.

Dacă ai o diplomă în buzunar, folosește-o! Te asigur că e infinit mai ușor decât obținerea unei hârtii de la orice instituție din România!

Immer

Nu vreau să număr anii care au trecut de când ai plecat. Și nici nu vreau să mă gândesc la golul pe care l-ai lăsat. Nu vreau să măsor în amintiri iubirea, pentru că ea nu a contat. Ai plecat, răsturnând o lume.

Nici azi, după atâta timp curs, nu pot uita. Chiar dacă am înțeles. Nu pot uita mâna ta, cu degetul cel mic și strâmb, mângâindu-mi părul. Nu pot uita nici „Mădaia mea”. Contează? Pentru tine, nu. Ai plecat…

Uneori sunt furioasă. Alteori plâng de dorul tău. Și din când în când, în fața unor situații aparte, te întreb ce să fac… Dar asta o știi și fără să ți-o spun eu…

N-am să număr anii care s-au scurs, pentru că nu contează. Nu am buton „on/off” pe care să apăs. Și, sinceră să fiu, chiar dacă aș avea, nu l-aș folosi. Pentru că de la tine mi-au rămas niște lucrușoare și amintirile…

Ești mereu cu mine, în mine…

Drum lin, oriunde ai rătăci acum…

Ulmer Münster 19 August 2020

Despre începuturi. Limba.

Pe Facebook intru rar. O dată pe trimestru,poate mai rar. Cate două-trei zile, apoi câteva luni uit de el. De regulă bântui pe grupuri de farmaciști, pe câteva site-uri, mai răresc lista de „prieteni” și cam atât.

Citeam pe „Farmaciști și asistenți de farmacie din România” că salariile au ajuns de mizerie și farmacistul român nu mai are nici o șansă. Are. Ia-ți picioarele la spinare și caută pe alte meleaguri! Contra-argument: „Nu știu limba!” Sau „Nu cunosc pe nimeni acolo!” Așa, și???? Nici eu nu știam limba. Și nu am umblat să mă milogesc la nici unul dintre cei pe care îi cunoșteam. Unii nici măcar nu știu că sunt aici. M-am descurcat singură. Și nu aveam nici douăzeci, nici treizeci de ani. Aveam patruzeci și cinci. Foarte mulți m-au întrebat cum a fost la început. Greu. Din multe puncte de vedere. Dar dacă îți dorești să supraviețuiești, treci peste multe. Dacă îți dorești să fii fericit, treci peste absolut orice îți stă în drum. Totul se reduce la ce și cât de tare vrei…

Limba? Limba se învață. Prin studiu individual foarte mult și prin traiul cotidian în mijlocul băștinașilor. Dar pentru asta trebuie să ieși din cuibarul tău călduț. Fă-ți un program de studiu zilnic. Măcar o oră! Și respectă-l cu orice preț! O singură zi de pauză are drept consecință uitarea a 25% din detaliile învățate în ziua precedentă. Știu, uneori este foarte greu! În primele șase luni de la venirea mea în Germania a fost crunt. Lucram opt ore într-o farmacie. Nu, nu ca farmacist, nici măcar ca asistent! Făceam munca de jos, pe un salariu de 1100 de euro. Recepție medicamente și alte produse, aranjat în depozit, pregătit pachetele pentru pacienți și centrele de seniori, o mulțime de lucruri care nu intră în atribuțiile personalului de specialitate. Nu mi-au căzut nici tresele de pe umăr, nici coroana regală de pe scăfârlie. Pe total zi de muncă aveam o oră pauză de masă și încă două pauze mici, de câte un sfert de oră. Prin urmare petreceam în farmacie nouă ore și jumătate zilnic. Naveta îmi mai lua și ea cam patruzeci de minute dus și tot pe atâta înapoi. Și uite așa zburau aproape unsprezece ore din zi. Erau zile în care nu mai doream nici măcar să respir. Nu puneam mâna pe carte. Și la sfârșit de săptămână constatam că tot ce învățasem în zilele precedente îmi redeveneau noțiuni complet noi. Eh, fato, așa nu merge! Pune burta pe carte, că altfel nu înveți nici în zece vieți că dativul din limba germană nu are nici o treabă cu ăla din limba română!

Când eram prea obosită pentru a putea înțelege și memora situații gramaticale noi, mă mulțumeam să recapitulez lecțiile din zilele anterioare. Când mi-am luat un televizor, după vreo patru luni de abstinență totală, mă uitam pe posturile gratuite. Asta a însemnat enorm de mult, pentru că auzeam „hoch Deutsch”, nu amestecul șvabo-bavarez care îmi suna zilnic în urechi la serviciu.

Acum, dând timpul înapoi, mă gândesc că tot răul a fost spre bine. Ce poate fi mai demoralizant decât să fii singur într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbești, să locuiești într-un hău de apartament de patru camere mobilat doar cu un pat și un dulap într-un dormitor, să numeri fiecare cent și să nu ai nici măcar semnal la telefon, pentru că satul în care locuiești e cam între dealuri?!?!?!

Uneori îmi era groază să mă întorc acasă… Și totuși cred că tocmai faptul că nu aveam cu cine schimba o vorbă în românește a fost factorul determinant. Marea majoritate a românilor mai au minim un conațional în locuință. Tot timpul liber îl petrec vorbind românește. Eu nu aveam nici măcar o mâță… Știi cum e să îți explodeze urechile de atâta liniște?

Atunci când ai alternativă, vei prefera să vorbești în limba maternă. Asta nu e de natură să îți aducă progrese la germană. Mulți români își caută companie în rândurile conaționalilor. Este calea sigură spre îngropare. Caută să îți faci prieteni în rândul nemților dacă vrei să înveți limba. Roagă-i să te corecteze ori de câte ori vor sesiza o greșeală în exprimarea ta, pentru că ei, din proprie inițiativă, nu o vor face. Nemții consideră că ar fi foarte nepoliticos din partea lor și atâta timp cât vor înțelege ce vrei să zici, e oarecum în regulă.

Eu a trebuit să insist foarte mult pentru asta. Până nu le-am explicat de ce e vital pentru mine să mă corecteze, nu au vrut să o facă . O lungă perioadă de timp toate frazele mele se încheiau invariabil cu eterna întrebare: ” Ich habe falsch gesprochen?” Recunosc că și acum mai întreb, când am senzația că nu am folosit corect timpul verbului, topica, articolul sau cazul…

Încă mai spun colegilor „Dacă tu nu îmi spui cum este corect, eu nu voi învăța niciodată suficient de bine limba”.

Încă am momente în care mă blochez când realizez că tocmai am vorbit cu un dezacord gramatical. Sau că am folosit „weil” și am pus verbul pe locul doi, în loc să îl duc la sfârșitul frazei. Da, Tino sau Uwe înțeleg ceea ce zic. Dar nu înseamnă că e corect. Detaliile de genul ăsta fac diferența între a lua un examen sau a-l pica. Doar că la examen ai timp de gândire. Într-un interviu sau într-o conversație nu ai șansa asta…

Cel mai mare impediment de care m-am lovit eu a fost spaima că vorbesc greșit și că voi fi taxată pentru asta. Probabil e o reminiscență din anii de școală, în care profesorii nu îmi iertau nici o greșeală și îmi spuneau invariabil „De la tine am pretenții!”

Gândul că am vorbit greșit mă paraliza și mă amuțea. După ce m-am făcut de toată groaza cu Kirsche / Hirsche / Kirche ajunsesem să îmi fie frică să mai deschid gura….

Se întâmplase în primele luni… Doamna Gertrude Göbbel, administrator al farmaciei, mă ajutase cu locuința în momentul în care am decis că vin. Îmi găsise un apartament de patru camere la etajul unei case pe două niveluri intr-un sătuc, la vreo treizeci de kilometri de Heilbronn. Proprietarul, un domn singur de vreo optzeci de ani, care ocupa apartamentul de la parter, îi era unchi. Mai stătea cu mine la o cafea când ne întâlneam în week-end. Și m-a întrebat odată ce îmi place în Germania. Evident, înainte de orice, castelele și bisericile vechi. Eeee, dacă „Schlösser” a ieșit ireproșabil din gură mea, la partea ci biserica veche am dat-o în bară. Și a ieșit că îmi plac la nebunie castelele și cireșele vechi. Lui Herr Braig i-au ieșit ochii din cap ca la melc și a bânguit nedumerit „Bitte????”

Tentativa de a mă corecta a eșuat lamentabil, pentru că în jena și penibilul meu, am turuit altă gogomănie: ” Îmi plac castelele și cerbii bătrâni „, moment în care sărmanul om s-a blocat total.

Nu mai puteam nici unul să zicem nimic. El făcea eforturi să înțeleagă ce vrea să zică proasta, iar proasta nu mai avea aer, pentru că realizase că se făcuse de râs la modul penibil…

Am zis către Braig: „Kurz warten, bitte!” Am luat pixul și am scris pe șervețelul de pe masă „Kirsche – Hirsche – Kirche” și am reluat victorioasă ” Ich mag Schlösser und alte Kirchen am liebsten”…

Aveam nevoie să vizualizez cuvântul scris că să îl reproduc verbal corect… eterna problemă a celor care au învățat o limbă din cărți…

Trăind și socializând cu nemții înveți mult mai ușor, pentru că nici un manual, oricât de bun ar fi, nu înlocuiește experiența cotidiană. Cea de la hipermarket, cea de la biroul de înmatriculări auto, de la locul de muncă, sporovăiala cu vecinul sau cu vânzatoarea de la măcelărie. Dar dacă vrei să vorbești o germană corectă, fără manuale de gramatică nu se poate. Probabil că nu voi vorbi niciodată limba la nivelul dorit de mine, dar mă străduiesc în fiecare zi. La un moment dat ajungi să formulezi un răspuns fără să îl gândești mai întâi în limba maternă. Dar asta vine în timp și este facilitată de o condiție vitală: să nu ai pe nimeni lângă tine cu care să vorbești românește. Orice cuvânt rostit în română e o șansă în minus pentru limba germană.

Există și cursuri clasice, la școală, organizate de primării, pentru străini. Cunoscutele Volkshochschule, VHS. Eu, personal, le-am încercat dar am renunțat după o lună. Calitatea predării diferă foarte mult de la un profesor la altul. Eu o rupeam mulțumitor din punctul meu de vedere pe germană, dar simțeam că am nevoie de corecturile unui profesor pentru problemele de gramatică și pentru a scăpa de accentul dur, tipic balcanic. M-am dus eu la test, să văd la ce modul mă încadrez. Mă trezesc că mă cheamă să discutăm. Corectorii erau foarte nedumeriți de teza mea. Practic… nu știau unde să mă încadreze, pentru că la testele pentru nivel A2 făcusem fără greșeală jumătate din întrebări, la cel pentru B1 tot jumătate. Era de neînțeles pentru ei cum reușisem să scot punctaj atât de mare la nivelul superior, în condițiile în care făcusem greșeli grosolane la nivelul inferior. Le-am explicat că toate cunoștințele mele de limbă germană le-am dobândit singură, din fel de fel de cărți și cursuri on-line de pe internet. Și iarăși am făcut o greșeală, tipică pentru cei care învață pe cont propriu: am folosit cuvântul „aleine”, în loc de „selbst”. „Aleine” se folosește atunci când te referi la singurătatea fizică ( sunt singură acasă, nu mai este nimeni cu mine în casă), iar „selbst” se folosește atunci când faci ceva independent, fără altă persoană ( învăț singură, nu am profesor îndrumător, deci sunt pe cont propriu, chiar dacă în casă mai sunt încă trei persoane). Cum sursele mele de studiu erau variate, nu am urmat ordinea de predare prevăzută în manualele de la VHS, de aceea testul a fost irelevant pentru mine. Am vrut să intru la modulul 5, dar profesorii au conchis că va fi prea greu pentru mine și trebuie să încep cu modulul 4. După o lună de conjugări la prezent și perfect compus am constatat că nu am învățat nimic nou față de ceea ce știam deja. Era o imensă pierdere de timp și bani. Am renunțat și m-am încrîncenat pe studiul individual în ritmul meu și în felul meu, cu scheme lipite pe pereți ca în anii de facultate.

Fiecare învață cât consideră că îi este necesar. Eu, personal, poate din cauza unei deformații profesionale, consider că acel certificat de limbă emis de VHS este irelevant și nu reflectă în mod real nivelul de cunoaștere. Am întâlnit posesori de atestat de limbă nivel B1 care nu erau în stare să își facă nici măcar o programare la medicul de familie.

Pentru a-ți face însă recunoașterea studiilor universitare, acel B2 Zertifikat emis de VHS nu este suficient. Se cere un certificat emis de Göthe Institut și aici deja vorbim despre alt nivel de examinare și punctare. Dacă la VHS se trece ușor peste faptul că ai greșit genul unui substantiv și ai spus „der” în loc de „die”, la un test de la Göthe Institut pierzi instantaneu punctul.

Nu vei putea obține niciodată un certificat B2, respectiv C1 ca să poți profesa ca farmacist într-o farmacie în condițiile în care tu nu ai o vorbire fluentă și faci greșeli elementare! Clar, nu, oricât ai încerca tu să mă convingi! Poate pentru tanti Gherghina e credibil ce spui tu, dar pe mine nu mă păcălești!

Dar despre recunoaștere și drept de liberă practică într-un articol la care încă mai „croșetez”!

Bis später!

Schwarzwälder Kirschtorte

Anul ăsta, 24 a picat bine. Vineri. Și la un sfârșit de săptămână de schimb doi. Inițial mă gândisem că voi comanda niște torturi la cofetărie în Biberach, ca în anii precedenți, după care m-am răzgândit. Dacă Tino a adus un tort tiramisu făcut de mâna lui de burlac, eu nu oi fi în stare să mă duc cu o mămăligă făcută de mine???

În obrăznicia mea infinită am zis „dacă-i bal, bal să fie!” Cum tortul de ciocolată e promis de anul trecut pentru magnificul 50, trebuie să am un pic de răbdare. Așa că anul ăsta ies în lume cu un tort „Pădurea Neagră”. Și nu oricare. Ia să văd cum vor juriza colegii și prietenii șvabi rețeta originală! Da, da, aia autentică, făcută cu Kirschwasser de 40°!

E drept că am mai făcut o dată tortul ăsta. De Anul Nou, când a venit Oana. Dar în juriu fuseseră doar români. Deci, deși Răzvan, care nu mănâncă dulciuri de nici un fel a mâncat singur o treime de tort, tot nu se pune! Trebuie să trec examenul băștinașilor.

După două secunde de gândire am realizat că de fapt am nevoie de două torturi. Pentru că mâine am invitați. Ghinion pentru Tino și Uwe, vor mânca și mâine același tort.

Marți dimineața am copt blaturile suport, crocante.

Miercuri le-am copt pe cele de ciocolată.

Azi, de dimineață, am făcut umplutura de vișine, frișca și le-am asamblat.

Cantitățile din rețetă sunt pentru un singur tort.

Deși nicăieri nu se precizează, după mai bine de douăzeci de ani de stat la cratiță, am remarcat un lucru: un blat făcut în aceeași zi în care montezi tortul nu vă avea niciodată textura perfectă. Ca să nu ți se încleioșeze la însiropare fă-l întotdeauna cu minim 24 de ore înainte. Eu il fac cu două zile mai devreme. La 12 ore după ce l-am copt îl tai în 3 foi egale pe care le las la uscat separat, pe grătare, încă 24 de ore. Abia după acest timp le însiropez. În felul ăsta fiecare foaie rămâne fermă și pufoasă în același timp, fără să se deformeze ulterior sub greutatea umpluturii.

Tortul ăsta are cam 12 porții. Generoase, vă asigur. Cam la 250 grame una.

S-a terminat într-un sfert de oră. 6 oameni. Eu nu l-am gustat.

„Maria, știi că nu e voie să bei alcool la serviciu?”

„Știu, Tino! De-aia nu gust!”

„Ai noroc că e grozav! Altfel erai deja concediată!”

Am trecut testul!

Back…

Sunt OK. Nu m-a răpus virusul. Mulțumesc pentru griji, pentru întrebări, pentru urări. Nu știți că soiul rău nu piere?

Am trecut printr-o perioadă grea, dar lucrurile vor intra în cele din urmă în normal. La urma urmei, pisicile au nouă vieți, nu?

Mi-au scris unii dintre voi că mi-a căzut blogul. Da… într-un final am reușit să îl repar, să recuperez câteva articole, la multe mai am încă de lucru și merge destul de greu, că farmacia și informatica nu se prea pupă în casa mea…

Le voi „elibera” pe măsură ce voi reuși să le restaurez, așa că nu vă mirați dacă apar haotic, articol din iunie înaintea unuia din mai…

Cu ocazia unor evenimente care s-au petrecut în ultimele luni am decis că e cazul să fac un pic de curățenie pe aici. Motiv pentru care am eliminat niște abonați. Detest mârlănia și tupeul. Punct.

Îmi este greu să răspund în mesaje fiecăruia dintre voi la aceeași întrebare asupra acreditării studiilor universitare în Germania. Și aici nu mă refer numai la farmaciști ci și la medici, ingineri, profesori etc. Am în lucru un articol dedicat acestui subiect, în care voi încerca să vă arăt pașii pe care trebuie să îi urmați pentru a putea profesa conform pregătirii.

Mă opresc aici pentru că pâinea din cuptor miroase de mă înnebunește și ar cam fi cazul să o scot…

Ceva dulce…

Käsekuchen, cheesecake sau, pe românește, prăjitură cu brânză

Îmi plac prăjiturile și torturile la nebunie, cu o condiție. Mă rog, două! Unu: să nu fie exagerat de dulci și doi: să nu aibă cremă de unt.
Unul din lucrurile care m-au înnebunit în Germania a fost gastronomia. Contrar opiniei generale că mâncarea nemțească este proastă și dominată de cartofi, am să vă spun că am descoperit o gastronomie fabuloasă, extrem de variată și foarte sănătoasă. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre prăjitura cu brânză.
Este un desert extrem de ușor. Atât de preparat, cât și de digerat. Nu este exagerat de dulce, dealtfel prăjiturile nemțești în general au caracteristica asta.
Eu îi zic „prăjitura burlacului”, pentru că e atât de ușor de făcut încât o poate face și unul care nu face diferența între o oală și o tigaie!

Blatul
200 g Făină
1 linguriță praf de copt
1 praf de sare
1 ou
75 g unt/margarină
Se amestecă toate până la omogenizare. NU se frământă! Obținem un aluat sfărâmicios pe care îl lăsăm 45 de minute în frigider. Și mai mult, chiar. Eu am descoperit întâmplător că lăsat peste noapte în frigider este mult mai bun.

Umplutura
500 g brânză proaspătă de vaci, fără zer. Eu folosesc aici Quark, mama mi-a zis că în țară se găsește brânză de vaci pentru prăjituri.
2 ouă
140 g zahăr
40 g amidon sau un plic de pudding de vanilie
100 g smântână
1+1/2 cană obișnuită cu lapte

Vanilie, coajă rasă de la o lămâie și o portocală, stafide după dorință.

Brânza cu zahărul, vanilia, coaja de citrice, stafidele și cu ouăle se amestecă într-un castron.
Amidonul cu smantâna și laptele se omogenizează în alt castron și se toarnă peste primul, cel cu brânză. Amestecăm bine. Umplutura va fi FOARTE lichidă, așa trebuie, nu intrați în panică!

Asamblarea
Încingem cuptorul la 160°C înainte de a ne apuca să asamblăm prăjitura!!!
Scoatem aluatul din frigider și îl intinem în tavă. Eu am folosit una cu diametrul de 26 cm, cu fundul detașabil. Aluatul se întinde prin presare cu degetele de la centru spre margini. Trebuie să fie foarte subțire, cam jumătate de cm grosime.
Turnăm umplutura în formă peste aluat și coacem în cuptor la 160 °C timp de 45 de minute.
Cum verificăm dacă e coaptă? Scuturăm ușor forma în cuptor. Dacă în centru nu mai unduiește, este gata.

Decorare
Eu am optat pentru o cutie de compot de mandarine și un pic de frișcă într-un aranjament mai informal, un fel de „negligé”. Puteți folosi însă poșul de ornare dacă vă doriți un decor mai elaborat.

Cinci ani

******

Azi se împlinesc fix cinci ani de când am pus pentru prima dată piciorul pe pământ german. Nu am crezut nici măcar o secundă că asta îmi va schimba viața radical. Că existența mea va căpăta alt curs. Alt sens.

Uneori mi se pare că a trecut de atunci o eternitate. Alteori, că s-a întâmplat ieri. Cinci ani. O eternitate sau o zi? Sau, poate, amândouă? Încerc să îmi cern sentimentele prin sita timpului. Mulți mă întreabă dacă regret ceva. Da. Regret. Regret că n-am avut înțelepciunea de a fi mai îngăduitoare cu unii oameni. Că am fost prea îngăduitoare cu alții. Că am avut încredere în cine nu trebuia și nu în cine merita. Dar niciodată, absolut niciodată nu am regretat decizia de alege Germania. Pentru că ceea ce am trăit aici bate tot frumosul adunat în patruzeci și cinci de ani în România.

Se spune că orice șut în fund e un pas inainte. Cineva din familie îmi spunea că pentru el sunt o eroină, fiindcă am plecat într-o țară a cărei limbă nu o vorbeam, la patruzeci și cinci de ani, ca să iau totul de la zero. Răzvan, mă lași??? Unde este eroismul în toată povestea asta? A fost doar disperare și nimic mai mult. O disperare fără limite, vecină cu nebunia. Pentru că nimeni nu a crezut în mine, cu o singură excepție. Micky. Când toți ceilalți în care am crezut și pe care îi iubesc mă zeflemeau și mă descurajau, ea mi-a zis un singur cuvânt. „Poți”. S-a uitat fix la mine, într-un fel anume. O privire pe care nu o voi uita niciodată. Încă mai am „flash”-uri cu acel moment. Din el îmi iau de fiecare dată puterea de a merge mai departe când mi-e greu. Se spune că distanța și despărțirea sunt pietrele de încercare a adevăratelor caractere. Și a sentimentelor, aș adăuga eu. Pentru că, la urma urmei, nu contează cât de mult te iubesc eu ci reciprocitatea reală a sentimentelor. Indiferent de distanță, timp, evenimente. Declarații sforăitoare fac mulți. Ceea ce faci în momentul zero arată ce ești de fapt și cât de reale ți-au fost cuvintele. Când spuneam că simt că înnebunesc, ai avut de ales între două variante de răspuns. Îmi puteai spune „Poți!” sau îmi puteai spune „cu unghiile alea roșii și cu mentalitatea ta crezi că ai vreo șansă în Germania?”… Ai ales a doua variantă. Asta mi-a arătat cam cât de mult m-ai valorizat tu. Așa soră, mamă, văr, prieten, cumnat cum ești. Asta a fost dovada. Spatele întors.

Nu, nu sunt supărată. Poate în alte condiții aș fi fost. Dar acum, aici, nu. Nici măcar ranchiună nu îți port. Plutește uneori un gust amar peste gândul la tine. Mamă, soră, prieten… Dar doar atât. Asta nu schimbă cu nimic ceea ce simt. Germania nu m-a schimbat prea mult. Dar m-a învățat să accept oamenii așa cum sunt. Poate că… la urma urmei, e doar instinctul de a supraviețui.

Nu cred că voi uita vreodată clipa în care am intrat în Germania. Un drum epuizant de două mii de kilometri, cu Peugeot-ul. Un cer plumburiu de octombrie a planat două zile deasupra mea. Și brusc, la intrarea în Germania, soare. Un cer de un albastru incredibil. De parcă cineva trasase o linie în văzduh. Îmi simt și acum lacrimile pe obraji, sărate în colțurile gurii. De ce am plâns atunci… nu știu! Dar știu că nu voi uita niciodată amestecul de furtună și liniște pe care l-am trăit atunci…

Plouă în dușmănie, fără oprire, de mai bine de două luni. E vineri, 12 iunie. 5 ani.

A sunat Daniela. Wolfgang, Julian și Dominic vor grătar, pentru că la ei e soare. Ce am de gând???

OK, vin! Oricum, e un week-end prelungit… Cam într-o oră aș fi la ei. De ce nu?

P.S. E oare doar o coincidență că azi a înflorit sub geamul dormitorului „******”???

Mariage d’amour

În urmă cu câțiva ani mi-am jurat că nici un băiat nu mă va mai face să plâng vreodată. Am reușit fără probleme până azi. Azi, însă, un mesaj video neașteptat m-a făcut să îmi incalc jurământul…

Ich liebe dich, auch, Tudor!