Vinerea Mare a catolicilor a început oarecum „ciufulita”. M-am trezit cu noaptea-n cap, când abia începea să se lumineze. Fara sa aprind veioza, am pipăit noptieră din stanga patului, căutând cana de cafea. Nimic. Ce naiba? Hmm, era prea departe. M-am dat de-a rostogolul prin aerodromul meu de pat, până am reusit sa ajung la potirul cu „apa vietii”. Da… sunt atât de leneșă încât nici după cana de cafea nu ma dau jos… Mda, problema nu ar fi apărut dacă mi-aș fi cumparat un pat normal, adaptat dimensiunilor mele. Dar nu! Subsemnata, dotată de zgarcita natura cu parametri agabaritici de 150 cm/42 kg, a simțit nevoia să își ia un pat in care sa poata dormi de-a curmezișul fara sa ii iasa picioarele afara… superconfortabil, e drept, dar la asemenea dimensiuni, ca sa ajungi la oricare noptieră trebuie să te rostogolești…
In fine, am reusit sa ajung la cana, mi-am administrat doza de urgență și focusul ochilor mei a început să funcționeze. Prin ușile mari, de sticla ale dormitorului se vedea peluza naclaita de ceață. Bleah… si eu imi făcusem speranțe că va fi frumos azi…
Ce se poate face într-o zi ca asta?
Mi-am epuizat repede licoarea neagra si lipa-lipa in bucătărie, la filtru, sa realimentam. Asta generează idei!
Am iesit pe peluza asa, doar cu un tricou lalâu, sa testăm temperatura. Asta imi place aici. Poti umbla in fundul gol, ca nu te vede nimeni! E gradina perfecta!
Jumătate de cana am baut-o afara fara probleme, dar totusi nu era cazul sa exagerez. Plus că ceata începea să se ridice și 7 grade nu era totusi temperatură de tricou.
Realimentam cu cafea. Pregătim ceva de mâncat, ca foamea e mare, mâncăm cu oareșce tristețe după ce constatăm că sunt ultimele trei ouă iar azi magazinele sunt închise. Eh, asta este, înseamnă că sâmbătă trebuie să fug după ouă cu noaptea-n cap. E grav dacă nu am doza de trei in fiecare dimineata si joi am uitat sa cumpăr.
Urmează runda de telefoane obișnuite si dupa vreo doua ceasuri de vorbit cu mami si cu Oana, ajung la concluzia că trebuie să îmi incerc norocul si la Micky. E la serviciu, dar poate ca are timp…
Micky e de fapt Mihaela. O creștină cu care am crescut de pe la patru ani. Pe o minte cu mine. Adică putin zurli, dar nu mai mult decat prevede legea. E genul ăla de persoana langa care e imposibil sa nu te simti bine, oricât ai fi de trist sau prost dispus. Nu am decat doua prietene. Iulia si Mihaela. Prietenii mei dintotdeauna au fost băieții. Si au rămas. Cu ei mă înțeleg perfect. Doar cu femeile am o problemă…
Micky însă e „baiat”. Ne leagă patruzeci și trei de ani de prietenie. O legătură care a trecut proba timpului. Patruzeci si trei de ani, din care treisprezece am fost colege de clasa, ea in banca din spatele meu. Apoi viata ne-a separat, eu am ales sa plec in celălat capăt de țară, maritandu-mă cu un prinț contemporan cu origini fanariote, ea rămânând în târgul nostru natal.
Cand a murit tati, Micky a fost unul dintre oamenii care m-au ținut pe linia de plutire. Asta in timp ce printisorul meu grec era ocupat cu viitoarea lui sotie. In fine… Micky e genul de om de care te poti despărți douăzeci de ani, iar cand te te întâlnești cu el, legătura e la fel de puternică de parcă nu ai fi fost plecat niciodată.
Cu Micky nu trebuie să vorbesc cand ma doare ceva sau mi-e greu. Stie. Simte. Nu e nevoie de cuvinte. Nu trebuie să îi povestesc ce si cum. E un soi de comunicare fara prea multe vorbe între noi. Când sunt jos, jos de tot, când cred ca nu mai am putere sa ma mai ridic, imi spune doar atat:
„Ruj roșu, Mădă! Ruj roșu!”
… si intotdeauna reușesc să mă ridic iar…
Pe masura ce se apropia Paștele, mă simțeam tot mai deprimata. Anul trecut am fost singura. O casa enormă, pustie. Pe masa, totul pregătit pentru oaspetele ce nu avea sa vina niciodată.
Anul asta însă…
” Coană mare, ciocnim si noi un ou roșu de Paști?” „Nu cred, Micky, nu am timp sa ajung in tara!”, zic eu. „Da cine zice sa vii in tara, soro? Venim noi la tine!”
Am crezut ca nu aud bine…
Auzisem bine. Vine Micky la mine. Si nu vine singura. Vine cu alți câțiva prieteni de-o viață.
Am umblat cam o jumătate de ceas ca o curcă bezmetică prin casă, fara sa-mi gasesc locul, atât eram de surescitată. Unde ii culc pe toti? Trebuie să îmi mai cumpăr niște perne, niște pilote, musai o saltea gonflabila, ca doar una din cele două canapele din sufragerie este extensibilă… na, când mi-am cumparat mobila (ca locuinta am inchiriat-o goală, alta nebunie a mea!), nu m-am gândit că voi ajunge in situații de-astea! Dar nu contează, singurul lucru important e ca de Paști mi se va umple casa de prieteni. De oameni dragi, pe care îi stiu de-o viață. Oameni pentru care contez. Oameni pentru care nu contează nici cati bani am, nici ca ne despart doua mii de kilometri, nici ca nu mai am optsprezece ani, nici ca am ales sa zbor după un vis…
Puteau alege sa ramana cu familiile lor. Puteau alege orice altă destinație. M-au ales pe mine. Alții, de la care ma asteptam sa o facă, de la care nici nu imi imaginam un refuz, nu au facut-o. Uneori se întâmplă…
E greu sa pregătești un traseu pentru cinci zile cand sunt atatea de văzut…
Unde sa-i duc mai întâi? Sa fie Muzeul Audi sau Dornier, sa bucur componenta masculină a cetei sau sa fie Hohenschwangau si Neuschwanstein, care dau celebritate Germaniei?
Am decis ca in prima zi, direct de la aeroport, sa urc putin si sa facem un prim popas in Bad Wimpfen , cu al sau „Altstadt” care te fascinează, apoi sa ii plimb prin orașul sufletului meu, inegalabilul Schwäbisch Hall, cu Catedrala St. Michael si Muzeul Wurth, cu comorile lui de pe la 1600…
Apoi ar fi Izvorul Dunării și Siegmaringen, cu Castelul Hohenzollern …
Si Ulm, cu Domul meu, cu al meu Cartier Pescaresc, unde e musai să le dau sa mănânce mâncare nemțească autentică chiar pe malul Dunării, cu Wiblingen si uimitoarea bibliotecă a mănăstirii, dar asta nu e o problemă, toate sunt la doi pași de mine. Ma mai gândeam la Lindau, Friedericshafen si insula Mainau pe care nu am ajuns inca sa o vad.
Si Augsburg, cu al sau celebru Fugerrei…
O zi separată numai pentru o altă bucățică de suflet pierdută pe vecie, Rothenburg ob der Tauber.
Si Bad Urach, si Gutenberg Schloß , si Aalen, si Hellenstein, si Liechtenstein Schloß… off, sunt atâtea locuri si atât de puțin timp…
Sugestii? Propuneri? Orice idee e binevenită!
Azi imi propusesem sa mai dau o fuga pana la Castelul Liechtenstein, dar cred ca schimb destinația. O sa ies putin la plimbare pe la marginea pădurii, sa imi odihnesc ochii in nașterea primăverii.
Cu câteva poze probabil o sa revin…
Later edit:
Oriunde i-ai duce , orice le-ai pregati , toti or sa fie acolo pentru tine si tu pentru ei.
Ce dar minunat ti-a pregatit curcubeul -semn si Iepurasul de Pasti !!!
A cui sa fi fost mana , a primului sau a celui de-al doilea ??.
Spun eu ca si atunci , prea magic si coplesitor momentul , prea cu azimut , astfel incat sa pot crede ca ti s-a hotarat o singura surpriza.
Vom vedea , iar scrisul tau o sa fie marturie.
Marlene, încă sunt agitata, nu am perne suficiente, pleduri, tacâmuri… nevoile unei persoane diferă de nevoile unui grup. Joi imi iau concediu si bat magazinele la cumpărături. As minți dacă aș spune că nu ard de nerăbdare!
Cât despre surprize… nu stiu ce sa zic! De la străini stiu exact la ce ma pot aștepta. Doar cei care ma cunosc foarte bine mă mai pot surprinde. Dar Mihaela si-a facut numărul, deci altcineva… nu prea vad cine! Oricum, de șocuri mă lipsesc! 🙂