Ucigas de iasomie

Cand am gasit casuta asta spre închiriere eram disperată. Ma mutasem din vecinatatile Schwäbisch Hall-ului si Heilbronn-ului in împrejurimile Ulmului, pentru că la vreo cinci luni după ce trimisesem un CV unui gigant al industriei farmaceutice, m-am trezit cu invitatie la interviu. Imi pierdusem orice speranță, credeam ca nu am nici o sansa, aproape imi iesise total din minte aplicația mea la acel post. Nu luasem in calcul faptul că în Germania lucrurile se misca numai cu vitezele „incet” si „foarte incet”. Dar sa nu o mai lungesc. Venit la interviu, făcut probe de lucru patru ore, placut, acceptat, mutat. Pentru început nu am gasit decat o pensiune in care sa locuiesc. A fost un coșmar. Plateam pe camera 650 de euro, adică mai mult decat plătesc aici pe un apartament de 2,5 camere într-o casă, cu grădina proprie… Asta nu ar fi fost chiar un impediment, deja imi rămâneau destui bani din leafa ca sa nu fiu lipsita de oaresce confort al traiului. Dar sa împarți bucătăria si masina de spălat cu alții nu e chiar tot ce iti poti dori. Dincolo de faptul că trebuia să stau la rând de fiecare dată, ceea ce ma scotea din minți era faptul că invariabil, înainte de a mă apuca de gătit sau de spălat haine, eram nevoită să curat jegul lăsat de ceilalți locatari ai pensiunii: opt țigani bulgari care locuiau în trei camere sub mine si alti trei români iubitori de manele. La vremea aia eram la inceputul celor șase luni de „probe zeit” si lucram doar in doua schimburi. Dar somnul meu era limitat la doar patru ore cand lucram in schimbul doi, pentru că ajungeam acasa undeva spre miezul nopții,  iar dimineata la patru vecinii bulgari plecau la lucru precum soldații sovietici la război…

Coșmarul a durat trei luni. Ajunsesem transparenta de oboseala, slabisem atât de mult ( de parcă aș fi fost cine stie ce grasă!), încât cădeau hainele de pe mine si imi ieșeau pantofii din picioare cand mergeam. Lipsa cronică de somn mă făcuse irascibila, imi sărea tandara din orice, redeveneam ființă oribilă ce fusesem odată…

Cand proprietarul casei m-a sunat sa planificam o vizionare m-am gândit că o sa ma refuze si asta pe motiv că sunt româncă. Vedeți voi, nu avem o reputație prea buna printre nemti, iar o femeie singura,cu contract de munca nou, de doar o luna-doua, nu prea e chiriașul pe care sa si-l dorească…

Spre surpriza mea,  proprietarul s-a dovedit a fi un libanez. Născut, crescut aici, dar libanez. Cu o nevastă cu capul înfășurat în basma neagra si doi copii. Impropriu numiti copii. Diavoli tasmanieni ar fi un termen oarecum mai apropiat de realitate. Deși, chiar si diavolul tasmanian ar fi depășit de situație…

In fine! Mi-a zis omul de la bun început că cel mic, Hassan, e mai … hmmm, „agitat”, dar ca la ora 20:30 cel mai târziu copiii se culca, pentru că dimineata, la opt fara un sfert, trebuie să meargă la grădiniță.

Hassan era prezent si el la întâlnire. O bucățică de om de nici patru anișori, fara nici un pic de nuanțe orientale in fizionomie, durduliu, cu o pereche de ochelari rotunzi care nu stăteau niciodată drepți pe nasucul julit, puștiul si-a facut intrarea în scenă de-a dreptul impetuos. Vorbeam cu taica-sau pe peluza din dreptul viitoarei mele bucătării, cand am simtit că ceva neidentificat imi intra între picioare. Hei, nu va gânditi la prostii! Două manute mici mă apucaseră de glezne și cum stăteam eu, asa, cu un picior pe marginea unui ghiveci de beton, printre genunchii mei se iteste un capsor cu niște ochelari strâmbi, din spatele cărora mă privea curios Hassan.

Taica-sau a explodat de nervi si jenă. Eu am început să râd in hohote si nu m-am putut stăpâni sa nu il iau in brate si sa-l pup. Năpârstocul era delicios. Tot timpul mi-au placut copiii dracusori. Nici eu nu am fost mai breaza la vârsta aia. Apoi am realizat ca am facut un gest care probabil aici nu e bine văzut. L-am lăsat jos si o vreme eu si libanezul ne-am cerut scuze reciproc. Pe scurt, nici unul nu a fost deranjat. Nici eu de jocul copilului, nici el de faptul că i-am pupat odorul.

Am luat locuinta fara ezitare, punandu-i o singura conditie: sa imi mobileze bucătăria macar. Ca tot apartamentul era gol…

Am mai suportat încă o săptămână calvarul pensiunii si in ultima zi a lui iulie m-a chemat sa imi dea cheia.

Cand am rămas singura in casă m-am așezat pe jos in mijlocul sufrageriei si am plâns. 31 iulie 2017. Trecuseră fix noua luni si jumatate de cand venisem in Germania. Noua luni si jumatate, în care, cu două boabe de limba și pornind de la munca de jos, cu nici o sută de euro rămași din salariu vreme de șase luni, după ce imi achitam chiria, curentul, motorina si cursul de acreditare care ma demola financiar  reușisem să supraviețuiesc, sa imi gasesc un serviciu mai bun si o casă. Noua luni si jumatate in care de multe ori am crezut ca voi claca. Noua luni si jumatate, din care șase au fost cu banii numărați la cent. Am supraviețuit. Mami a stiut tot timpul ca mi-e bine. Ca totul e usor si frumos.

După ce am încheiat cu cursul lucrurile au început să se așeze. Nu ca acum ar fi perfect, dar e o diferenta ca de la cer la pământ. Cand rata de 700 de euro iti ramane in buzunar in fiecare luna, e usor sa devii client constant al magazinelor de antichități, nu?

Aventura cumpărării mobilei a fost si ea una memorabilă.

Era 31 iulie 2017, ora 12 și poate câteva minute. Stăteam în sufrageria goală, ghemuita pe parchetul gol si plângeam. De bucurie? De ușurare? De fericire?

Nu as putea spune nici acum, la aproape un an după. Dar nici nu incercam sa ma opresc. Mi-am lăsat lacrimile sa curgă si sa duca cu ele tot amarul si tot greul pe care le purtasem cu mine atâta timp. Si privind peluza din fata casei, cu tufă enormă de iasomie din dreptul uneia dintre ferestrele sufrageriei, am inteles ca probabil tot ce mi s-a întâmplat, toate prin câte am trecut au fost cu un scop. Si mi-a fost clar ca nu norocul mi-a scos casa asta in cale, ci tati. El a fost mereu cu mine si m-a ținut cand am fost pe punctul de a mă prăbuși. Mi s-a parut ca ii aud vocea in linistea casei: ” Esti fata mea, nu esti o femeie – breloc! Fata mea castiga orice război!”

M-am ridicat într-o fracțiune de secundă. Mi s-a parut??? Chiar mi s-a parut?

Am parcurs cei zece kilometri până la pensiune cu viteza luminii. Mi-a luat mai putin de o ora sa imi strâng lucrurile si sa le încarc in Peugeot.

In noaptea de 31 iulie am dormit in casa mea.  Pe podeaua goală, pe care am așternut unica pilotă…

A doua zi mi-am luat liber o săptămână și am pornit prin Ulm si Neu Ulm in cautare de mobila…

Omul, cât traieste, invata. Logic si firesc pare ca atunci cand cumperi ceva mobila, costul transportului sa fie invers proporțional cu valoarea cumpărăturilor. Ei, la fritzi e invers. Am aflat cu stupoare ca daca iau doar un pat de 200 de euro la reducere 60%, transportul pe douăzeci de kilometri mă costă cincizeci de euro. Dacă adaug si masa de bucătărie, cu scaune cu tot, costul ajunge la o sută douăzeci de euro…

La naiba, cu câte aveam eu de cumparat, transportul mă usca… Ca sa nu mai spun ca trebuia sa astept livrarea zece zile!

M-am gândit, m-am sucit, până la urmă l-am auzit iar pe tati:”Gândește, Mădă, ca esti fiica-mea, nu o legătură de praz!”

Off, sefule, chiar nu poti sa taci?

Mi-am adus brusc aminte. Am cautat repede pe net. Evident, era atât de simplu!

Am achitat achizițiile si am anunțat că mi le ridic singura in cursul zilei.

Fuguta la firma de închirieri auto. Am găsit o dubita de 3,5 tone, am scapat cu cincizeci de euro pe zi si m-am intors la magazin. Noroc ca fritzii sunt niste tipi amabili. Nu am miscat un deget ca sa încarc pachetele in masina. Acasa… oi vedea eu! Apelez la proprietar, vad eu! Trusă de scule completa am in Peugeot,  creier sa montez lemnele există, treaba-i buna…

Cu patul a fost simplu, tot ce trebuia să fac era sa pun cele două lăzi ale „spring bett box-ului” una langa alta si sa prind tăblia capitonata in șuruburi. Am vrut un pat mare, din care sa nu cad cand ma întorc de-a curmezișul. Asa ca mi-am luat unul fix pe mărimea mea: 200/160. Sa încap în orice poziție.

Nici cu masa de bucătărie nu am avut probleme. Am insurubat picioarele si gata.

Problemele au apărut la dulapuri… Mi-ar mai fi trebuit o pereche de mâini, una sa tina bucățile, cealaltă sa fixeze în cepuri de lemn si șuruburi… Dar sunt om, nu caracatiță. M-am chinuit o vreme cu fel de fel de improvizații si pana la urma am reusit sa montez un sifonier. Copăcel, tată, în picioare cu tine! Mai cu icnete, mai cu niște degete strivite, am reusit sa il ridic in picioare. Bun, cu unul am terminat. Mai am încă unul…

Aventura mobilarii nu s-a finalizat nici in prezent. E încă un proces in derulare. Da, stiu, durează de multișor, dar după ce mi-am asigurat nevoile de baza, designul interior a rămas oarecum la relanti, pentru că între a asambla mobila si a haladui prin burguri medievale, am optat in favoarea tinichelei legate de coadă. Si ca sa fiu cinstită până la capăt, de cât am batut drichea,  de tinichea nu a mai rămas nimic. S-a tocit si sfoara, cred ca si coada…

Nu a fost duminica in care sa stau acasa. Ba câte un târg de vechituri, ba câte un burg medieval, de la Crailsheim,  Schwäbisch Hall,  Rothenburg ob der Tauber, până la Lindau, de la Bad Wimpfen până în Franța, la Strasbourg,  am umblat de mi-au sărit cauciucurile la masina si tălpile de la pantofi. In fiecare duminica, uneori si sâmbăta, în altă parte. Ma chinuie o foame nestapanita de a vedea cât mai mult, de parcă zilele mele urmează să se sfârșească în curând.

Nu m-a oprit nici iarna. Acum, ca a venit primăvara, are sens sa mai spun?

Peluza mea s-a pistruiat cu floricele. Printre banutii albi si papadiile galbene,  azi am descoperit in iarba o mica minune albastra:

Iar in ghiveciul de beton s-au pus pe chef panselutele…

Lucrurile par a fi perfecte,nu?

Nu, nu sunt! Ieri am traversat peluza ca sa duc la containerul de compost niște frunze ofilite de salata. Am rămas blocată văzând continutul: vreo douăzeci de lalele imbobocite, cu tija frântă, smulse cu sălbăticie cu bulbi cu tot, mureau pe un morman de frunze putrede. M-a cuprins un val de greață cu tremuraturi. Nu imi mai puteam misca picioarele. M-am desprins cu greu de container si indreptandu-ma spre bucătărie, imi repetam ca probabil cineva rupsese florile din greșeală, de-aia erau aruncate acolo… Dar nu reușeam să mă conving. In cele din urmă, cand nu am mai rezistat, am iesit la intrarea principală si m-am uitat spre scări. Acolo unde fuseseră lalelele, zambilele si narcisele nu mai era acum decat pietriș decorativ. Pana si iarba dispăruse, lăsând loc unui „aranjament” cenușiu, mort, de pietriș și lămpi solare negre.

M-am intors in casă cu sufletul greu.

Azi, după un somn de vreo cinci ore, m-am trezit. Era trecut de unu, afara era soare si păsăroii  cântau ca nebunii pe lângă peluza mea. Am traversat sufrageria si brusc ceva mi s-a parut in neregulă. Pe peluza mea, înarmată cu un foarfece de grădina, infășurata hăcuia iasomia …

Din tufă superba, pe care o asteptam cu sufletul la gură să înflorească în iunie  nu a mai rămas nimic. A masacrat-o cu o ura care mi-a dat fiori. Am simțit că mor încet.

Puțin mai târziu, Wolfgang, fostul proprietar, care acum locuiește la mansarda, mi-a povestit că în urma cu un an, cand vanduse casa ca sa isi construiască alta, noua stăpână tăiase o magnolie de optsprezece ani si alte doua iasomii din fata, ca sa puna in loc pietriș…

Oare ce urmează? Ce fel de om, ce fel de femeie esti tu, doamna, daca urasti florile?

Ma trec fiorii si mi se strânge stomacul.

Azi am început să caut alta casa… Nu de închiriat. De cumparat. Vreau prea mult? Poate ca da. Intotdeauna am vrut mai mult. Si cand mi-am pus în gând ceva, am obținut. Mai devreme sau mai târziu. Aproape întotdeauna, dar oamenii nu ii pun la socoteală.

Oricum, în casă unui om care omoară o iasomie nu pot trăi. As fi iertat poate orice, dar nu sa ucizi iasomie…

 

Gallenus
Author: Gallenus

0 0 votes
Article Rating

Lasă un răspuns

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments