După ce timp de o săptămână m-am tot trezit la patru dimineata, mi-e imposibil, oricât as vrea, sa dorm sâmbătă si duminica un pic mai mult. Ieri ca ieri, dar azi…
Imi vine sa urlu, e duminica, e soare, o vreme perfecta de umblat teleleu-Tănase, lucru pe care in mod cert il voi face, dar buba e ca am reusit sa dorm doar patru ceasuri si la noapte, cand unii se duc la somn, eu trebuie să plec la lucru.
M-am trezit de foame. Asta, deși aseară, pe la zece si jumatate mă imbuibasem gospodărește. Asa ca era imperios necesar sa fac ceva in sensul asta. Deci, ca de obicei: patru ousoare fierte la limita dintre „moale” si „cleios”, brânzica de Allgäu, doua chifle cu seminte, niște sunculita afumată, un pic de salata verde, ca nu alunecă fara si bineinteles nelipsitul meu pahar cu lapte cald, nefiert. Cand cotrobaiam prin frigider după brânză, m-am tot încurcat in doua tije de sparanghel alb, rămase de aseară pe o farfurie. Mai aveam si niște sos olandez, cât s-au fiert ouăle am decis ca e cam aglomerat prin frigider, asa ca am mutat sparanghelul si sosul in stomac.
Nu mancati niciodată sparanghel rece! N-are haz! Acum e sezonul lui. Profit si cumpăr ca disperata. Da… si cel verde e destul de bun, dar cel alb nu are egal. Fiert, înăbușit, fript, copt, în budinca sau in supa, indiferent cum l-aș pregăti, e ceva de care nu ma pot plictisi niciodată.
Inițial il cumparam din supermarket. Acum prefer să îl iau de la ferma. Din doua motive: e 100% proaspăt și e incomparabil mai ieftin. Sub jumătatea prețului de magazin dacă ti-l aduni singur din câmp. Cum sa nu te indopi până la eventratie???
Ora sase m-a scos pe terasa, cu cafeaua pregătită printre picături si transvazata intr-un vas de cupru de vreo sută de anișori.
L-am gasit intr-un târg de vechituri din Bad Waldsee săptămâna trecută si nu l-am putut lăsa acolo mai ales după ce i-am gasit pe fund marcajul atelierului care l-a manufacturat. Unii ori nu stiu ce vând, ori nu le pasă…
Imi place sa imi beau cafeaua pe îndelete. Pret de un ceas, iar în zilele libere si mai mult. Duminica e deja un ritual pusul degetului pe Hărți Google. Dar azi am facut excepție. Stăteam pe terasa si imi beam cafeaua, cu gândurile rătăcind inapoi in timp. Mirosea proaspăt a iarba, păsăroii aciuati in alun ajunseseră cu concertul matinal la apogeu. Am stiut într-o fracțiune de secundă unde voi merge. 150 km prin A7. Si inca pe atat inapoi. Timp ar fi, chiar dacă intru in schimb de noapte…
Orice as face, oriunde as merge, ceva mă cheamă inapoi in Schwäbisch Hall. De cand l-am vazut prima data ( iata, într-o lună se fac trei ani!), orașul ăsta mi-a luat sufletul. Pentru totdeauna.
Sunt o persoană dificilă. Taxată de multe ori drept „pădureață”, pentru că nu mă dau în vânt sa socializez. De multe ori, în loc să palavragesc steril cu colegii, prefer sa ma scufund in gândurile mele sau sa imi răsfoiesc amintirile. Sunt senzorială. Amintirile mele au culori. Parfumuri. Texturi. Gusturi. Sunete.
Pentru mine, Schwäbisch Hall este un buchet enorm de petunii si mușcate. Este granitul cenușiu și dur care pavează străzi înguste, ce coboară spre râul Kocher. Este Vânatorul din „Albă ca zăpada și cei șapte pitici „, cu care te întâlnești neașteptat. Este aroma unui parfum aparte, care te face sa întorci capul prin mulțime. E o farmacie seculară, în care s-a scris istoria homeopatiei. E gustul dulce-acrisor-amarui al inghetatei de ciocolată și vișine. E … totul!
Schwäbisch Hall s-a născut intr-un timp necunoscut, undeva, departe, în întunericul primului mileniu de după Hristos. Pe la 1100 si un pic, acelasi Barbarosa care controla Bad Wimpfen decide să fondeze aici, în orașul născut pe o mina de sare, monetaria imperială si sa emită primele monede. De aici si pana la burgul cu o lungă tradiție universitară de azi, e istorie. Site-urile de specialitate o spun mai bine decat mine si nu vreau sa fiu iar arătată cu degetul pentru informații deformate sau trunchiate. Schwäbisch Hall e pentru mine un loc sacru care ma cheamă ca un magnet. Vara, iarna, primăvară sau toamnă, indiferent in ce anotimp l-am revăzut, am retrăit de fiecare dată senzația că un tub de bași imi face pieptul sa tremure. Dincolo de putinta de a mă stăpâni, senzația e la fel de puternică de fiecare dată când revăd treptele care duc spre Catedrala St. Michael…
Acum, cand scriu, simt acelasi nod in gat. Putine locuri si-au scrijelit in mine urme atât de adânci ca orașul ăsta. Am locuit jumatate de an in imediata lui vecinătate, într-un sătuc cochet, ca toate satele germane. Am crezut ca sentimentele se erodează dacă vezi prea des acelasi loc. Dar, o dată în plus, timpul mi-a demonstrat că nu e asa. Oricât m-am studiat pe toate partile, nu am gasit prin mine nici un buton, pe nicăieri, din care sa le pot opri. Asta este. A trebuit să trăiesc un an cu asta. M-a consolat, oarecum, ca aveam langa mine Domul din Ulm.
Acum, ca l-am revăzut, totul a erupt iar în mine, ca un gazer fierbinte. Ma plimbam agale prin Altstadt bucurandu-ma de inghetata de ciocolată amaruie si vișine, cand un bătrân flasnetar m-a făcut să mă opresc. Mulțimea viermăluia pe lângă mine, dar nu ma puteam rupe de el si de doamna ce-i stătea alături. M-a privit pătrunzător pe cand flasneta veche isi șoptea ultimele sunete, apoi a facut semn cu degetul, m-a arătat si a zis :”Für diese kleine Frau!”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi… Cat l-am filmat mi-am ținut telefonul sus, sa nu imi vada obrajii uzi. Nu plâng usor. Nu plâng in fata altora. Doar cei foarte, foarte apropiati, din cercul 1 m-au văzut uneori răvășită. Cum le zic eu, oamenii de gradul 1 din viata mea. Ei, si azi, bătrânul flasnetar…
Pe malul Kocher-ului trei rățoi dormitau la soare, fara sa se sinchiseasca de mine sau de cei din jur. As fi rămas acolo, pe iarba, până la sfârșitul timpului. Nu mă mai săturam sa ma impregnez de culori, sunete, imagini…
Dintr-un grup s-a desprins un bărbat și s-a oferit să îmi facă o poză. Probabil i-am stârnit milă cu încercările mele de a-mi face poze cu peisajul din spate. Na, stick-ul de șefie sta de câteva luni în porbajajul mașinii, nu in geanta…
Am decis ca e momentul să mă întorc spre casă. Era deja șase, timpul trecuse de parcă orele au fost secunde. Plecările din locurile astea sunt întotdeauna ca despărțirea de un om drag. Au in ele ceva amarui, dar in acelasi timp dulceag. Ca atunci cand iti ascunzi fata într-o floare imensă de muscata. Ca un jurământ tăcut de reîntoarcere.
La radio Bayern 3, undeva, pe autostrada A7, Lara Fabian mi-a spus deodata: „Choose what you love most and let it kill you if you have to!”…
A încolțit în mine, de ceva vreme, gândul sa imi cumpăr o casă. O tot caut, fara sa gasesc ceva care sa imi placa si sa mi se potrivească. In ultimele saptamani ma ajunsese o oarecare deprimare, pentru ca nimic nu era pe placul si nevoile mele in imprejurimile Ulmului sau Biberach-ului. Acum stiu de ce. Am cautat-o intr-un loc greșit. Nu acolo.
„You home is where your heart is”
Schwäbisch Hall. Orasul sufletului meu.
