Din nou…

Vineri am avut o zi infecta. Am ajuns la serviciu indispusa pentru că îmi doream să pot merge la Dinkelsbühl, la întâlnirea anuală a sașilor, dar programul in schimbul doi ma impiedica. Inițial mă gândisem sa imi iau o zi liberă, dar am renuntat, pentru că mi-ar mai rămâne prea puține zile pentru la vară. Nu, nu e doar o zi. Mai sunt si acele „brücken-tag”-uri pe care tot din concediu mi le ia si uite asa m-am trezit ca mi-au mai rămas doar două săptămâni…

Prost dispusă m-am dus la afisajul electronic sa vad ce am de lucru. Si ca sa fie ziua „perfecta”, am constatat cu oroare ca urma sa lucrez cu Stavroula!

La noi la serviciu e un amalgam de nații.  Sase nemti, un polonez proaspăt absolvent de facultate, doua croate, surori gemene, ce urmează să se pensioneze luna viitoare, după treizeci de ani de muncă în firma, o grecoaica, Stavroula, si subsemnata. Ma rog, or mai fi si altii, dar in laboratorul nostru cam ăștia suntem. Stavroula e colega de care fug toti. Nimeni nu vrea să lucreze cu ea si seful, Wolfgang, ca sa rezolve problema, o tot mută de la o masă la alta. Stavroula are o problemă. De fapt, doua. Una medicală și una comportamentală. O disfuncție endocrina, usor recognoscibilă după aspectul ei, ii cauzează bufeuri. Si cand o apuca, deschide toate geamurile si setează aerul conditionat pe maxim. Efectiv iti zboară nu numai probele de pe masa, ci și urechile. Pana la un punct, toti înțelegem. Problema comportamentală e însă mai gravă, pentru că femeia nu vrea să țină cont de faptul că alți zece colegi nu pot suporta curentul ăla înfiorător. Dacă închide cineva geamurile, în secunda doi le redeschide. Negocierile, rugamintile, avertismentele au rămas fără efect. Stavroula face tot ce stie.

La zece fara un sfert  cand s-a sfarsit coșmarul, urechea mea dreaptă părea străpunsă de o tepusa. Ajunsă acasa m-am doftoricit cu un Brufen de 600 mg si m-am băgat în pat. Peste noapte m-a trezit durerea. Perna si parul erau năclăite de secretie purulenta, pe trompa lui Eustachio o luase la vale, în gât, alta parte. Simțeam gustul oribil in gura si ii multumeam lui Dumnezeu ca infectia se drena. Dă-i cu antibiotic, coană mare ca e groasă. De frica am stat in fund toată noaptea. Week-end-ul a fost oribil. Luni, telefon la medic, ca de condus nici nu se punea problema. Continuam tratamentul. Miercuri, programare la clinica, în Ulm, la O.R.L.-ist.

Oricum, automedicatia mea a fost buna. Azi am fost in stare sa ma urc la volan. Si am început să semăn a om. Capul mi s-a desumflat, pot deschide ochiul drept, nu mai fac febra, pot înghiți și altceva decât lapte. Zombi a redevenit ființă umană!

Evident că am avut parte, dincolo de consultație, lavaj, ace etc si de o prelegere despre inconștiență, superficialitate si alte cele. Hai, nenea doctoru’, ma lasi? Încă nu m-am ramolit de tot, am facut o facultate la modul serios si imi iubesc profesia. In douăzeci de ani de când o practic, daca nici atâta lucru nu as fi stiut, imi băgăm degetele in priza! L-am lăsat să își epuizeze repertoriul, pentru că așa e politicos. Dar cand a încheiat victorios cu intrebarea „De unde știați că amoxicilina e potrivită pentru asa ceva?”, nu m-am mai putut abtine. „Pentru ca amoxicilina  in asociere cu acid clavulanic sau orice cefalosporina de prima generație sunt antibiotice de prima electie in otita medie supuranta acută. Si pentru ca e treaba mea să știu asta. E meseria mea.”

Mi-am savurat calmă mica mea victorie. A rămas blocat, apoi a urmat o conversatie pe care fritz-ul nu mai avea de gând să o încheie. Ne-am despărțit în final cu cordialitate, eu cu cartea lui de vizita in buzunar, el cu a mea. Toată lumea fericita.

Pe cand am iesit din clinica, a început furtuna. Cerul Ulmului se intunecase brusc, acoperit cu o pătură neagra de nori, sfasiata zgomotos de fulgere imense. Am alergat până la masina, o ploaie rece era tot ce imi lipsea!

Cand am iesit pe B 30 turna cu găleata. In dreapta, Erbach-ul era luminat de soare. In stanga – întuneric!

L-am simțit. Nu stiu cum. Nu stiu nici de ce. Doar am stiut ca trebuie să fie acolo. Si abia dupa ce am trecut de parcarea in care altădată inotasem in curcubeu, l-am văzut. Enorm. Complet. Un arc perfect, dublu. Am cautat cu mâna dreaptă telefonul pe scaunul de alături. Poate reușesc….

Se apropia porțiunea in lucru, cu limita de 80 km / oră.  Poate…

Câteva imagini fugare, pale,  parțial obturate de stalpul parbrizului…

 

 

Stiu, sunt niste poze…. vai de steaua lor! Atât am reusit, cu o mână pe volan, cu cealaltă pe telefon. Nu am vrut să risc mai mult.

Curcubeul m-a vegheat până la ieșirea de pe B 30. Cand am intors capul sa il mai vad odată, dispăruse. In cateva clipe. Asa cum dispar uneori si oamenii.

Rămăsesera in urma lui un parfum si o voce anume, sau poate mintea imi juca feste.

Si o poveste…

Se spune că dacă ajungi la capătul curcubeului, vei gasi o comoara…

Zâmbesc. Fără un motiv anume…

Zâmbesc unor amintiri…

Gallenus
Author: Gallenus

0 0 votes
Article Rating

Lasă un răspuns

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments