„Dulcea mea amică,
Adormind seara cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să-ţi scriu toată ziua fără ca să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine.
Nu ştiu de ce orice lucru, chiar acelea cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu a-mpărţi cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce ca mirosul florilor acestora.
Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar daca se întâmplă să întâlnesc un tei
Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.
Nu rimează bine, gentil[l]esse absolue, dar nici mânile noastre nu rimează, căci a mea-i urâtă ş-a ta albă şi subţire, şi tot se strâng câteodată într-o singură strofă de zece degete.
Astfel – dulce şi drăgălaşă amică – m-am prostit cu desăvârşire şi sperez de la îndurarea cerului că nu mă voi cuminţi niciodată , cel puţin faţă cu tine nu. Şi n-am măcar un portret bun al tău . Sub un portret bun aş înţelege unul fără coafiură înaltă, pe care capul tău cel mic să ocupe proporţiile lui proprii, căci numai pe acestea le iubesc. În genere te iubesc în proporţii cât se poate de proprii. C’est une grande mechancete.
De aceea şi sărut mânile fără mănuşi , ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când adormi.”
(Mihai Eminescu, Scrisoare către Veronica Micle, Botoşani, 30 august 1876)
