Ziua a doua. Sigmaringen si Donauquelle.

Dimineata începuse devreme, cu Mihai care ne dăduse deșteptarea tuturor: „Hai, treziti-vă, avem treabă!”

De pe canapeaua gri, cuplul somnoros Laurentiu+consoarta au răspuns la unison mârâind. Eu, făcută covrig pe canapeaua roșie, nu m-am putut abtine:” Ursule,  cafea ai făcut?”

Ursul păru putin încurcat, dar isi reveni repede: ” Nuuu, dar face Lălița!”

Am stiut instantaneu ce urmează. Un răcnet care a făcut panourile fotovoltaice de pe acoperiș sa vibreze: „Lălițăăăăăă! Scoală si fă cafea pentru toti!”

Apoi s-a auzit ceva bufnind in peretele de lângă mine. Am sărit în fund. Hmm, nu era decât papucul lui Laur, care il ratase pe Mihai…

În cele din urmă ne-am adunat toti cinci in bucătărie, ciufuliți si bezmetici. Eu m-am dus direct la filtrul de cafea, era prioritatea numărul 1. De la postul de comanda, am început să le prezint harta bucatariei: „In dulapul de lemn sunt oale, tigai si farfurii. La usa asta neagra e frigiderul mic, tot ce e in el e deja început. In sertarul de sub el sunt tăvi și vase pentru cuptor, în sertarele de la capătul blatului sunt tacâmuri, în corpurile suspendate sunt cești, pahare si condimente. Pentru altele… scotociți sau întrebați!”

N-am avut de lucru… se trezeste Laur sa intrebe:” Si in frigiderul ăsta mare e bere?” „Este și bere, zic eu, dar 99% e mâncare”

„Mădă – foamea! Si iti ajunge? Unul mai mare nu ai gasit sa-ți cumperi?”

Trebuie să spun că frigiderul cu pricina e un monstru negru, pe care mi se pusese pata cand l-am văzut pe un site de electrocasnice. Oi fi eu fan al Evului mediu, dar iubesc confortul contemporan, mai ales cand e vorba de bucătărie. Si cum bucătăria mea era pe nuanțe de lemn si negru, nu am stat pe gânduri, l-am comandat, prefacandu-ma ca nu vad prețul…

Probabil ca orice om cu cap nu ar fi raspuns provocării lui Laur, dar se pare printre multele mele carențe se numără și mintea…

Evident, de aici a pornit totul… am devenit ciuca bătăilor. Din nou. Inițial, pe subiectul grăsimii.  Ursul a ținut să precizeze că în cazul în care va mai veni foametea, ” cei grași vor slăbi,  cei slabi vor pieri”. S-o crezi tu, Mihai!  Apoi s-au legat toti de pijamaua mea cu Twety… 😥😥😥 o vechitura moale, de care nu ma pot despărți de vro zece ani… de multe ori ma intreb ce naiba e cu mine?!

Cum in toate convorbirile precursoare sosirii stabilisem cu Micky ca sâmbătă vopsim ouă, după ce ne-am pus la cale burțile, unii mai putin, alții… asa cum se cuvine 😉 , am trecut la treabă. Micky a stabilit că anul asta, de Paște, vom ciocni ouă coapte, nu fierte! OK, coană mare, cum poruncești tu!

Pe scurt, Micky a devenit dirijorul, băieții au ieșit pe terasă,  noi ne invarteam ca titirezii prin bucătărie, ca aveam si program de vagabondaj, iar timpul era scurt.

In mai putin de o ora totul era gata.

Pe cai, trib, Sigmaringen-ul ne așteaptă!

Până acolo, dacă optez pentru „Schnell Straße”, nu-s decat vreo 75 de km, dar practic pe B30 doar vreo 30. Cam cea mai plictisitoare porțiune de drum, cel puțin pentru mine, care o bat cinci zile pe saptamana, dus-intors. Cand am ajuns In Aspach (una din zonele industriale ale orașului Biberach-an-der Riß) si au văzut imensitatea platformei Böhringer Ingelheim-ului s-a făcut liniște în mașină. Mihai a deschis primul gura:”Si daca uiti unde ai parcat mașina?”

Hmmm, mi s-a întâmplat. De vreo patru ori…. Ce sa se întâmple? O cauti printre câteva sute de alte masini… umbli de nebun pret de un ceas printre ele, apoi iti aduci aminte ca de fapt ai parcat la sud, nicidecum la nord, asa ca traversezi un kilometru de parcare, curtea si încă pe atât până la parcarea din spate…

Iesim de pe B30 si virez pe un drum „judetean” spre Riedlingen. Peisajul e unul idilic. Sate minuscule, cu grădini îngrijite, în marea majoritate fără garduri, în care infloreau într-o sarabandă de culori si parfumuri narcise, lalele, zambile, meri si ciresi. Un verde crud iti odihnea ochii oriunde i-ai fi intors. Plantatiile de meri din Bodensee l-au uimit pe Mihai, arhitectul unei grădini de vis la el acasă, într-un sat de la periferia orașului nostru natal. Preț de un sfert de ceas s-a tot minunat de tehnica pomicola a nemților putin ciudată, de a planta pomii înclinați cam la 15 grade fata de verticală, de miile de hectare de plasă antigrindină care protejau culturile, de zecile de kilometri de sisteme de irigații. Da, Mihai… ăștia nu vin cu popa pe câmp sa invoce ploaia cu fum de tămâie…

Fără veste, castelul familiei de Hohenzollern a țâșnit de pe o stâncă în fața ochilor lor. Am auzit un „Uaaaauuu” la unison si am zâmbit. Exact aceeași reacție o avusesem si eu in urma cu ceva timp.

Am vizitat in decursul timpului câteva zeci de castele in Germania. Dar dintre toate, acesta este cel mai viu. Poate doar „Sans Souci” – ul s-ar apropia cumva de el.

Castelul Hohenzollern-ilor din Sigmaringen pulsează. Simți in el viață de cum ajungi in sala „scării pășitoare”, chiar la intrare, o scară de marmură sângerie, cu trepte late, foarte putin înalte, întreruptă de câte un palier median. De ce „scară pășitoare”?

Imi aduc aminte că la prima mea vizită în castel ghidul mi-a explicat înainte să urc, că numele scării vine de la faptul că atunci când o parcurgi, efortul nu este unul firesc, ci mai degrabă seamănă cu o plimbare cu pași ușori. Arhitectura ei a fost concepută ținându-se cont de rochiile extrem de grele și lungi ale doamnelor din familia regală. Ar fi fost, evident, catastrofal ca vreo principesă sau regină să se împiedice în poale și, în încercarea de a-și întâmpina oaspeții maiestuos, să o facă rostogolindu-se de-a berbeleacul pe trepte…

Eu nu purtam crinolină nici prima dată, nici acum. Deși mi-aș fi dorit… Dar in momentul în care am început să urc si să cobor scara de câteva ori, în sus și în jos, a trebuit să recunosc că într-adevăr,  nu simțeai că urci o scară. Chiar dacă ai fi fost inveșmântată cu 10-12 kile de rochie…

Din păcate, fotografierea nu era permisă nici măcar contra unei taxe când am vizitat castelul. Tot ce imi rămâne de făcut e să vă arăt câteva imagini preluate…

Dincolo de faptul că interiorul este unul care iti taie respiratia, castelul pulsează viață. Trecând prin saloanele somptuoase, ochii mi cațără flămânzi pe pereți, ca iedera dornică de înalt. Și se opresc pe tavanele care parcă plutesc,  ornamentate cu picturi ireal de frumoase. Totul începe cu primul salon, în care pe tavan un cal se îndepărtează mereu de tine, indiferent de unde l-ai privi. O iluzie optică redată într-o tehnică extraordinară. Galeria portugheză, galeria armelor, fumoarul domnilor, dormitorul si baia regală, camerele servitorilor, toate se înlănțuiesc intr-un carusel de imagini, obiecte, culori si sunete care te fac sa te întorci în timp. Parca te astepti ca de după colț sa apară un majordom. Simți nevoia să ieși în vârful picioarelor din camera de odihna de după baie, ca nu cumva să apară printesa și sa te prindă, intrus, pe acolo…

Macabră si oribilă mi s-a părut camera de vânătoare, și prima, și a două oară.  Dar am întârziat mai mult decat ar fi permis unei femei, de fiecare dată, în galeria armelor. Și cum altfel, când în cea mai mare colecție privată de arme și armuri poți admira săbii făcute pentru mânuța micuță a prințeselor aprige?

Dar când ajungi în bucatariile regale, spectacolul e desăvârșit. Pentru că la plitele seculare, printre oale si tigai de cupru la fel de vechi, câțiva bucătari glasează in zahar alune si fistic pentru oaspeți.

În castelul Sigmaringen, așa cum e firesc, în Sala Strămoșilor,  există arborele genealogic al familei de Hohenzollern. Ramura care a dat familia regală a României se oprește la Carol I. Pentru familia regală germană,  regele Ferdinand a murit în momentul in care acesta a decis să intre în război împotriva Germaniei, în august 1916. Ferdinand a fost renegat, iar drapelul care flutura pe castel a fost coborât în bernă. Portretele si busturile lui au fost îndepărtate din castel. Ca si cum nu ar fi existat niciodată. Ferdinand a fost considerat trădătorului familiei. Și poate chiar a fost… Momentul a fost unul de cotitură, care a dat cu totul alta direcție descendentilor săi. Dar cum din motive care țin strict de familie am o mare problemă cu „regele” care mi-a trimis in 23 august 1944 bunicul la moarte, mă abțin de la comentarii care pot fi considerate malițioase. Poate… cu alta ocazie, pe care in mod sigur nu o voi rata! 😉

Părăsind castelul, toți erau tăcuți. Încercau să se reconecteze la anul 2018, după mai bine de un ceas in care respiraseră aerul altei epoci…

După o înghețată savuroasă in centrul vechi al orasului, păreau însă gata să pornească spre obârșia Dunării.

La Donauquelle au realizat că sunt la peste 2000 de km de casă. Micky venise cu temele făcute. Știa că aici există o biserică după care a fost construită, copie fidelă,  biserica din Sulina.

Izvorul propriu-zis al Dunării de la Donauquelle este oarecum contestat. Și asta pentru că există trei surse, egale ca mărime, care generează fluviul. Mediatizarea și-a facut însă treaba și pentru tot mapamondul, Dunărea izvorăște din acea fântână…

De sus, de pe terasa de deasupra izvorului, toți admirau priveliștea. În stânga mea – Micky. Ne-am uitat una la alta si am rupt-o la fugă amândouă în jos, pe scări. Nu era nevoie să vorbim. Iar jos, lângă fântână,  ne-am scotocit de câte un bănuț. Îți amintești? Ne-am privit o secundă, ne-am rostit dorințele in gând și am aruncat fiecare bănuțul. L-am urmărit scufundandu-se, așezându-se cuminte peste alte mii de dorințe în așteptarea împlinirii.

Știe ce mi-am dorit, așa cum și eu știu ce si-a dorit ea. Fără cuvinte, fără confesiuni. Știm, pur și simplu.

Da, nu ne-am putut abține! Una din noi la vărsarea Dunării in mare, cealaltă la izvoare! Atât pământ și apă între noi și totuși nu m-a abandonat niciodată! De multe ori mă întreb ce am făcut eu bun in viață de mă iubește atât de mult Dumnezeu, încât m-a binecuvântat să întâlnesc oameni care să mi se lege de suflet pentru toată existența mea?

 

Notă auxiliară. Scurtă prezentare a istoriei casei regale din România.

 Familia regală a României este înrudită cu toate marile familii regale europene, inclusiv cu Familia Regală Britanică (dinastia de Windsor), Familia Regală a Spaniei, Familia Regală a Danemarcei, Familia Regală a Greciei, Familia Regală a Franței (Bourbon) și Familia Imperială a Rusiei (Romanov).
Familia Regală a României a fost întemeiată de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a devenit la 10 mai 1866 domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, iar în 1881, după dobândirea independeței statale, primul rege al României, schimbare consfințită prin amendarea constituției.

Reședința familiei de Hohenzollern-Sigmaringen se afla în orașul Sigmaringen, în apropierea munților Pădurea Neagră, nu departe de locul de unde izvorăște Dunărea. Dinastia de Hohenzollern a dat numeroase personalități istoriei medievale și moderne europene, cel mai de seamă fiind Wilhelm I, rege al Prusiei apoi împărat al Germaniei. Din ramura Hohenzollern-Sigmaringen se trage și Dinastia Regală a României. Deviza acestei case era Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) care a fost preluată și de către Dinastia Română.

Carol I a fost primul rege al României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. El a fost fiul Principelui de Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Anton. Mama lui a fost nepoată de frate a lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon Bonaparte. Regele Carol I a avut împreună cu regina Elisabeta un singur copil, și anume pe Principesa Maria de Hohenzollern. Principesa Maria nu putea moșteni tronul, legea Salică fiind încă aplicată în perioadă. Aceasta prevedea ca în lipsă de descendenți în linie bărbătească ai regelui, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora.

Întrucât în 1881 la proclamarea Regatului, Carol I și Elisabeta nu aveau nici un urmaș direct care să asigure continuitatea dinastiei, succesiunea s-a făcut din rândurile familiei regelui. Astfel a ajuns pe tronul României în 1914 Ferdinand I de Hohenzollern, născut în 1865, fiul cel mare al fratelui lui Carol, Leopold.

Carol IFerdinand a avut împreună cu Principesa Maria șase copii, dintre care unul a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.

 

Ferdinand IDupă câteva relații eșuate Regele Carol al II – lea s-a căsătorit cu principesa Elena a Greciei cu care a avut un fiu, pe principele Mihai. Acesta a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României.

Carol al II – lea S-a căsătorit cu Ana „a României” cu care are cinci: fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia, Maria și patru nepoți: Nicolae și Elisabeta Karina (copiii principesei Elena) și Mihai și Angelica (copiii principesei Irina. În 1997 regele Mihai a numit-o pe Principesa Margareta drept succesoare la conducerea Casei Regale de România. Nu are copii.

Regele Mihai a decedat la domiciliul său din Elveția pe data de 5 decembrie 2017, la vârsta de 96 de ani.

Sursa: wikipedia
Foto: wikipedia, Hepta

Gallenus
Author: Gallenus

0 0 votes
Article Rating

Lasă un răspuns

2 Comments
Newest
Oldest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Anonymous
Anonymous
28 iunie 2018 19:35

Imi placea mai mult cum arata pagina inainte. Acum nu mai gasesc multe articole. Nu mai este arhiva.

0