La mulți ani, România!

100 de ani de stat național, unitar și independent. E puțin? E mult?

Oricum, nu cred că ar conta o sută de ani în mileniile istoriei. Nu pentru alții. Nu suntem stăpânii unor teritorii imense, ca americanii. Nu am dictat soarta altor nații. Dar uneori, puțin câte puțin, am schimbat cursul vieții întregii omeniri. Pentru că în neamul ăsta s-au născut Traian Vuia și Henri Coandă, Ștefan Procopiu, Ion Cantacuzino și Nicolae Paulescu, Nicolae Odobreja, Anastase Dragomir și Petrache Poenaru.

Nu cred că suntem miezul de la dodoașcă. Universul, în mod cert, nu se rotește în jurul nostru. Nu suntem, probabil, nici mai buni, nici mai răi decât alții.

De-a lungul timpului, de multe ori ne-am trădat aliații, ne-am trădat domnitorii, ne-am trădat noi pe noi înșine. Cumva… am supraviețuit.

România nu e doar o sumă de „așa nu „.

Am părăsit-o în urmă cu doi ani. A fost ca atunci când iubești cu disperare un om incapabil să îți ofere aceleași sentimente. Obosești. Te înfurii. Pleci, în speranța că vei uita, că suferința va trece, că vei iubi iar.

Nu trece. Oriunde te-ai duce, oricât de bine ti-ar fi aiurea, în lume, țara ta rămâne în tine. Pentru că România nu este doar un guvern corupt. Nu este doar haita de derbedei care te jefuiesc la colțul blocului. Nu este doar armata de funcționari care așteaptă șpagă ca să îți rezolve o problemă birocratică banală, nici profesorul analfabet care îți „educă” fiul, nici medicul care așteaptă plicul, nici farmacistul incompetent care și-a cumpărat diploma de la cine știe ce „Sorbonică”…

România este și amărâtul care a plecat ca să își poată hrăni familia. Si IT-stul care lasă Microsoft-ul mut de uimire. Și medicul cotat cu maxim de punctaj profesional în clinicile germane. România este suma ălora în care pământul natal continuă să existe până la moarte. A celor care și în ultima secundă de viață vorbesc românește ca și cum nu ar fi trăit niciodată printre străini. Pentru că,  nu-i așa?, IUBIREA  nu moare niciodată! Da, poți afișa permanent o supărare perfectă,  poate chiar reală, dar vei continua să iubești. E în firea lucrurilor și nu ai ce face, e parte din tine, oricât ai nega.

Poate părea ciudat că o corcitură ca mine simte așa. Dar indiferent câte nații și-au amestecat sângele în venele mele, plebei și nobili, rebeli și docili,  urâți și frumoși, eu m-am simțit româncă. Și azi, trăind printre cuceritorii de altădată ai Europei, când xenofobul Tino îmi spune „Madi, tu ești altfel!”, mi se umezesc ochii, pentru că deși nu am schimbat istoria farmaciei, am reusit să probez ca România înseamnă și oameni buni.

Dacă mă doare ceva?

…Da, mă dor multe! Dar dincolo de durerile mele mărunte și egoiste de femeie, de fiică, mă doare că se uită un lucru esențial: România nu ar fi existat niciodată pe harta lumii dacă nu ar fi fost Cuza.

Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să ne aducem aminte că fără Cuza, nici Carol, nici Ferdinand nu ar fi fost ceea ce sunt azi în mentalitatea colectivă română.

Da, stiu, azi nu este despre Cuza. Dar eroii mei nu mor niciodată.

A ieșit soarele lângă Ulm. Pentru prima dată, după săptămâni lungi de ceață și ploaie, afară și în mine.

La mulți ani, România! Oriunde te-ai afla, risipită în lumea asta!

Gallenus
Author: Gallenus

0 0 votes
Article Rating

Lasă un răspuns

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments