De când mă știu am asociat luna februarie cu freziile.
Au trecut de la momentul acela treizeci și nouă de ani. Venisem de la școală după ce ocolisem pe la piata de la Neptun, să completez cadoul cu un coșuleț de ghiocei și ca de obicei, prima oprire a fost la tine, în farmacie.
M-a mirat la culme să îl văd pe tati acolo… el nu venea niciodată în farmacie. Lume multă, și în oficină și în receptură, na… Tu făceai un colir bifazic și îmi aduc aminte că te-am întrebat de ce îl pui în două flacoane și nu intr-unul singur. „Că se face o brânză dacă le amestec, de-aia!”
Nu știam eu atunci nimic despre incompatibilitatea sărurilor coloidale de argint cu alcaloizii, dar chestia mi s-a părut fascinantă. Adică să amesteci apa dintr-o sticluță cu apa din altă sticluță și să iasă brânză, asta da, e de-a dreptul vrăjitorie!
Probabil că ăla a fost unul din momentele care au cântărit greu în alegerile mele de mai târziu…
M-ai trimis acasă cu tati…
Când a descuiat ușa, am văzut în hol o cutie de carton enormă. „Ce-i asta?” l-am întrebat pe tati.
„Un cadou pentru mami!” Și m-a ridicat în brațe să văd ce-i înăuntru. Era o cutie de două ori mai înaltă decât mine, plină cu coșulețe de frezii mov. Treizeci și cinci de coșulețe care au umplut sufrageria… prin comparație, coșulețul meu cu ghiocei și eșarfa de mătase mov păreau sărăcăcioase…
„Uite, cadoul tău îl punem în mijloc, să se vadă cel mai bine!”…
Mi-a șters lacrimile de pe față…
N-am să uit niciodată chipul tău când, o oră mai târziu, ai venit acasă…
Din ziua aceea, luna februarie miroase întotdeauna a frezii…
La mulți ani!
