Flori

Sâmbătă m-am trezit iarăși, ca în fiecare dimineață a ultimelor șase – șapte săptămâni, la trei și jumătate. Orice aș fi făcut, nu reușeam să depășesc ora asta. Oricât mi-aș fi dorit să mai dorm, ochii mi se deschideau și gata! S-a zis cu somnul meu.

La nici o săptămână după plecarea Mihaelei înapoi în România a început coșmarul. Mă dădusem jos din pat în acea dimineață, dar nu prin partea stângă a aerodromului meu, ca de obicei, ci prin dreapta. Am plonjat cu tălpile intr-o băltoacă și m-am trezit instantaneu. Inițial am zis că cine știe cum, peste noapte, am răsturnat cana de cafea. Dar nu, aia fusese pe noptiera din stânga și numai ce o golisem, înainte să cobor din pat. Am aprins lumina. Pe jos… apă. De unde naiba? Eu nu beau apă! Jumătate din dormitor arată precum cabina de duș când fac baie. M-am dumirit in cele din urmă că toată băltoaca aia izvorâse din parchet…

Împinge, femeie, patul lângă ușa de la terasă, scoate covorul de lână de la soră-ta și du-l în baie la uscat, apoi trimite-i mesaj proprietarului și cheamă-l la prânz să vadă dezastrul….

Era cam jumătatea lui noiembrie când mersesem in camera tehnică să văd pe ce temperatură e pusă centrala, am eu o treabă cu căldura… Văzusem că din boilerul care alimentează casa cu apă caldă picură apă pe pardoseală…

Camera tehnică? Da, are perete comun cu dormitorul meu. Și da, corect, domnul nu a reparat nimic…

După două luni, tot amarul ăla de apă infiltrată în pardoseală a găsit cale de a ieși taman în dormitorul meu.

Ce a urmat? Firmă de asigurări, firmă de reparații, harababură… în dormitor parcă dăduse bomba!

Ia-ți bulendrele, femeie și mută locul de nani în camera de zi!. Să zic și că în spatele peretelui de rigips colcăia o mâzgă puturoasă de mucegai? Nu mai zic…

Uscătorul ăla galben a stat acolo până luni. L-am lăsat să funcționeze continuu din ziua in care l-a adus firma de reparații. Făcea o gălăgie infernală, îl auzeam noaptea din camera de zi.

Azi, deși uscarea e finalizată de o săptămână, dormitorul meu e în continuare neutilizabil. Mucegaiul a rămas în spatele peretelui de rigips, parchetul e tot că mai sus…

I-am spus să îmi recalculeze chiria. Apucasem să îi virez banii, pentru că la sfârșitul lui ianuarie nu știam ce mă așteaptă. A promis că îmi returnează o parte din chirie în numerar. Normal că nu a făcut-o. Motiv pentru care luna asta nu îi mai plătesc nimic. Mă mai gândesc. Trebuie să întreb totuși la asociația chiriașilor, ca să nu am surprize.

Oricum însă, treaba asta mi-a pus capac.

Cum nu am găsit încă o căsuță frumoasă de cumpărat, sunt nevoită să mai stau o vreme în chirie. Mă duc eu săptămâna trecută să văd o locuință intr-un sătuc, la vreo douăzeci de kilometri de Biberach. Nu m-a dat pe spate, nu avea grădină, dar eram furioasă și cum proprietarii mă aleseseră pe mine dintre toți doritorii, am zis „o iau numai să plec mai repede din rahatul ăla”. Toate bune, stabilim noi ziua in care să ne întâlnim și să semănăm contractul, asta după ce a cerut referințe despre mine la actualul proprietar și mi-a zis că i-a vorbit foarte frumos despre mine. Păi ce motiv avea să nu o facă?

În seara de dinaintea semnării contractului, mă sună moșul cu noua locuință. Și îmi zice să îi aduc și ultimul fluturaș de salariu, plus contractul de muncă. Was??? Tataie, cred că deja sari calul! Inițial ai zis că vrei doar bonitate Schufa, acum îți trebuie și lista de vaccinuri din pruncie?

Intru în contul Schufa, printez un extras și gata. Ajunsă la moș îi spun că i-am adus dovada bonității, dar salariul și contractul sunt exclusiv problema mea. A zis că e in regulă. Ne așezăm noi la masă în biroul lui. Mă uit la certificatele de pe pereți. Aha, moșul are firmă de consultanță… ah, ce mă enervează că nu stă locului, umblă prin birou, undeva prin spatele meu, în timp ce nevastă-sa, cu contractul in față, începe să completeze rubricile. Mă tot întrebau pe rând, când unul, când altul, ba una, ba alta, sărind de la „unde e familia ta” la „ce hobby ai”. Parcă eram la interogatoriu. Începusem să mă irit. Unele întrebări mi s-au părut mult prea personale. Ce te interesează pe tine cum îl cheamă pe șeful meu? Plus că vorbeau amândoi deodată, iar moșul, din când în când și la telefon cu alții. Toată situația mi se părea ciudată și aveam sentimentul unei piese regizate, în care eu nu știam replicile. Ceva mă deranja…

Brusc moșul mă întreabă la ce bancă am contul. Mă ia gura pe dinainte și, preocupată să îi arăt nevestei cum se scrie corect numele meu, îi zic. Mă întreabă cucoana data nașterii și îi spun. „Noch ein mal, bitte”, zice moșul în spatele meu. Mai zic o dată și îl aud repetând. Mă răsucesc în scaun și îl văd vorbind la telefon. Atenția mea se mută la el. Ceva nu era in regulă. Îl întreb ce se întâmplă, moșul ascultă o vreme în telefon, închide și mă întreabă dacă Böhringer plătește salariile în două tranșe. Am văzut roșu în fața ochilor. Tipul sunase la bancă și cineva de acolo, un cunoscut, mai mult ca sigur, îi dăduse informații despre ultima intrare de bani din contul meu. Pun discret telefonul pe înregistrare și îl întreb clar dacă a sunat la bancă pentru această informație. Răspunde satisfăcut că da, informația e sigură și el e de părere că venitul meu e cam mic și periclitează plata chiriei, probabil că acum plătesc o chirie mult mai mică… Nu, nene, acum plătesc 650de euro lunar, plus curent, internet, două abonamente de televiziune etc, etc, etc, la tine chiria e de 500 euro așa că… Scot carnețelul din poșetă, iau pixul din mâna doamnei și notez numele firmei, scris mare pe o diplomă înrămată pe perete. Îmi iau și extrasul Schufa, mă ridic, îi zic că nu mai sunt interesată de locuință și plec scurt. Fierbeam. Ajung acasă și sar pe telefon. Hai să întreb un neamț, deși mi se părea inutil. În România nu mi se dădea nici o informație prin telefon despre propriul meu cont. Eram invitată la bancă, fără negocieri. Wolfgang rămâne blocat și încearcă să mă convingă că nu se poate. Am înțeles eu gresit. Frate, mă lași??? L-am înregistrat pe telefon când a recunoscut! Abia puteam vorbi de nervi. Clar, fac reclamație. Și îmi închid și contul la bancă. Nu îmi imaginam că în Germania ar fi posibil așa ceva, dar uite că este.

După perioada de furie a urmat o cădere liberă… un sentiment de dezgust și de lehamite de tot și toate din care încerc să scap. Șantierul din dormitor nu e de natură să ajute. Trebuie să intru zilnic acolo să îmi iau lucrurile. Nu le pot muta pe toate în camera de zi. Vineri m-am oprit direct în oraș, să îmi fac cumpărăturile și primul lucru pe care am pus mâna a fost un buchet de trandafiri portocalii. Aerul meu.

Două lucruri au efect când sunt deprimată: trandafirii portocalii și „ruj roșu, Mădă, ruj roșu!”

Aranjam florile în carafa de cupru de lângă aparatul de cafea și am realizat brusc că zâmbesc singură, ca o proastă, unor amintiri.

„Ruj roșu, Mădă, ruj roșu!”

Vocea Mihaelei îmi suna în cap. Las florile și fug la oglindă. Ruj roșu să fie!

Am vrut să îi scriu, să îi spun că m-am măscărit deși nu am de ieșit nicăieri, dar am renunțat. Era ca și cum aș fi sunat să îi spun că moralul meu e jos, jos de tot și că trec prin una din perioadele alea urâte, în care am senzația că urmează să clachez. Le are pe ale ei, nu trebuie să o mai încarc și eu cu problemele mele. Cel mai greu e să nu mă dau de gol când mă sună ea. Habar nu am cum, dar de fiecare dată mă simte. Exact ca mami. Fără să fac confesiuni. Nu trebuie să îi spun nimic. Dar… de fiecare dată când sunt jos, apelul ei începe cu „Am sunat să văd dacă ești bine”… De unde știe?

Ziua de ieri începuse, cum ziceam, la trei și jumătate dimineața. Mi-am pornit Krups-ul și mi-am pupat, ca de obicei, trandafirii portocalii de alături. Cu cana de cafea în mână m-am întors în camera de zi. M-am cuibărit în canapeaua roșie, privind cu dezgust cealaltă canapea, desfăcută, pe care se amestecau într-o harababură oribilă pilota, patru perne, o pernuță, telecomanda și telefonul pus la încărcat. Am strâns rapid totul, am deschis ferestrele și am început să cotrobăiesc într-un dulap. Aveam două puzzle-uri cumpărate în urmă cu două luni de care uitasem. L-am ales pe cel de 2000 de piese, celălalt mi s-a părut prea mare pentru starea de spirit în care eram…

L-am întins pe jos, măsuța e prea mică. Și m-a prins ora două căutând piese și potrivindu-le…

Mă ridic cu gândul să merg să mănânc ceva, când se aude soneria. Deschid. Curierul de la Hermes. Un român, îl cunosc, mi-a mai adus pachete când îmi comandam câte o gravură sau altele pe la casele de antichități. „Bună ziua! Aveți un cadou!” zice el. Eu m-am blocat. Știam sigur că de când am trecut pe jumătate de normă la serviciu nu am mai comandat nimic, nicăieri. Cursurile mă costă. Îi zic băiatului că e o greșeală, el începe să râdă, întoarce pachetul, citește și zice „Nu e nici o greșeală! Doamna Maria Mădălina Z. E pentru dumneavoastră.” Întoarce eticheta spre mine, iar mie mi se înmoaie picioarele…

I-am semnat pe scaner pe bâjbâite, îmi dăduseră lacrimile și nu mai vedeam nimic.

M-am așezat pe parchet, acolo, în fața ușii. Nu mă țineau picioarele. Nu știu cât mi-a luat să deschid cutia, dar știu că în momentul în care am vazut ce e înăuntru, am început să plâng de-a binelea…

…”Dacă mă iubești cu adevărat, atunci iubește-mă când merit cel mai puțin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie de tine”, zice un proverb suedez…

În patruzeci și șapte de ani au intrat și au ieșit mulți oameni în viața mea. Despre unii am știut că sunt efemeri. Despre alții am crezut că vor rămâne până la final. Doar la câțiva am apelat când am avut nevoie de ajutor. Unii nici nu m-au lăsat să termin rugămintea, că mi-au întins mâna și m-au ajutat să mă ridic. Alții mi-au întors spatele. Iar unul a găsit de cuviință, când eram la pământ, să îmi dea și un șut în coaste, ca să simt mai bine.

Îmi aduc aminte de momentul în care luasem decizia să plec în Germania. Ieșeam din gardă la șapte seara și goneam că disperata în cealaltă parte a orașului, de-mi săreau roțile pe piatra cubică de pe Gloriei, să ajung la meditații, unde rămâneam până la zece si jumătate noaptea…

„N-ai nici o șansă!” „N-ai să reușești!” „E prea mult, nu-ți mai da termene!” „Cu unghiile alea roșii și cu mentalitatea ta crezi că ai vreo șansă în Germania? Uită!”

Cam așa sunau replicile celor pe care îi credeam oamenii „cercului zero”. Ăia in care credeam mai mult decât în mine.

Un singur om a râs atunci și mi-a zis „Tu? Tu ai fi in stare să îl iei pe Dumnezeu de barbă și să îl bați măr dacă nu îți dă lucrul pentru care te zbați!”

Singura care a avut încredere în mine. Singura care m-a susținut necondiționat, deși știa că dacă voi reuși, voi pune 2000 de kilometri între noi.

„Unii oameni apar în viața noastră ca o binecuvântare, alții ca o lecție „. Mi-am învățat lecțiile întotdeauna. Cu atât mai bine cu cât au fost mai amare. Nu sunt cinică, sunt doar realistă. Am învățat că cel mai bine e să nu mai am așteptări de la oameni, indiferent cine sunt ei. Chiar propria familie. Am învățat că poți iubi în continuare fără să îți mai faci iluzii. Că poți accepta omul în inima ta chiar dacă nu a crezut în tine, chiar dacă are viața atât de aglomerată încât nu găsește zece secunde pentru un mesaj pe What’s app sau pe mail…

Sentimentele nu au buton „on/off”. Ele sunt sau nu sunt. Ele nu au habar că 2000 de kilometri sau 100 sau un singur centimetru sunt lucruri diferite. Și nici nu le pasă. Sora rămâne soră oriunde ar fi, oricât de ocupată ar fi, orice ar face. Mami rămâne mami. Sângele apă nu se face. Așa cum Mihaela rămâne Mihaela. Omul „binecuvântare”. Omul care nu are nevoie de cuvinte ca să știe când mi-e greu. Omul care a fost întotdeauna lângă mine. Omul care a avut curajul să îi spună că am fost o cățea atunci când chiar am fost, dar care nu mi-a intors spatele pentru asta. Singura ființă din lume care nu face parte din familie dar față de care nu mi-e frică să îmi scot masca. Și știu cu certitudine că deși îmi știe toate slăbiciunile, niciodată nu s-ar folosi de asta ca să mă facă să sufăr. Singura care are curajul să mă certe, dar să nu îmi întoarcă spatele. Singura care a rămas lângă mine.

Ieri mi-a trimis trandafiri portocalii. Pentru că știe că dintre toate florile lumii, trandafirii portocalii sunt pentru mine totul. Am sunat-o când am putut respira cât de cât normal. „Să nu plângi! Auzi, să nu plângi! Am vrut să îți fac o bucurie, știam că ai nevoie de puțină, să poți ieși din starea asta! O să vezi, o să fie bine, Mădă!”…

… Casa mi-e plină de trandafiri portocalii. Undeva, cuiva îi pasă cu adevărat de mine. Undeva, fără să mi-o spună, cineva se gândește la mine…

Există om mai norocos decât mine? Puțin probabil!

Azi dimineață, pentru prima dată în ultimele două luni, ora trei și jumătate din noapte m-a găsit dormind. Și a plecat ușor, să nu mă trezească…

Gallenus
Author: Gallenus

0 0 votes
Article Rating

Lasă un răspuns

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments