Nu știu dacă mi se pare sau chiar așa este…
Poate că văd semne acolo unde nu sunt. Poate că în mine nu a murit încă fetița obraznică de acum aproape patruzeci de ani, care încă mai crede că la capătul curcubeului va găsi o comoară… Sau poate doar mă îmbăt cu apă chioară, visând prostește la lucruri imposibile…
Nu știu. Și de fapt cred că nici nu vreau să știu. Îmi place să cred în povești cu final fericit. Îmi place să cred că nu mi se pare și cineva de acolo, de sus, încearcă să îmi trimită niște semne. Da, chiar așa, mă urmărește curcubeul!
Miercuri mi-a ținut drumul spre casă, arătându-se deasupra Alpilor Bavarezi. Azi, trei zile mai târziu, mi-a bătut la ușă. La fel de imens, că nu l-a putut cuprinde camera, un pic mai palid, obosit pesemne de drum…
Mi-a zăbovit peste livadă preț de un sfert de ceas. Ploua. Am stat acolo, în fața casei, privindu-l. Și i-am spus toate câte le-aș fi vrut spune de atâtea ori, dar nu am avut curajul…
Eram copil și tati îmi spunea că cine va ajunge la capătul curcubeului, va găsi o comoară…
Azi știu ce comoară mă așteaptă acolo. Dar nu știu dacă voi ajunge…
Știu sigur însă că oriunde m-aș duce, orice aș face, va fi mereu cu mine.
Da, mă urmărește curcubeul…
