Poveste pentru ochi triști

S-a întâmplat, ca oricărui om, să se îndrăgostească. Instinctul îi spunea că nu e bine, ea era o creatură insipidă, cu care natura nu fusese tare darnică. Mică, slabă, cu o piele ca o bucată de telemea, paloarea accentuată de părul sârmos, la fel de negru ca al țiganilor lingurari. El, la polul opus, masculul cu fizionomie tipic grecească, înalt, cult, cu toate vorbele la el, făcând prăpăd în populația feminină ori de câte ori mă apărea prin zonă. Diferențe între ei ca între Everest și Groapa Marianelor. Nu a ținut cont de instinct. O vreme a fost un vis. Apoi a venit sfârșitul.” – „Trandafiri și ghilotină „- „Ziua libelulei”

Când omul care a jurat că te va iubi până la moarte (iar tu ai fost atât de proastă să crezi) se debarasează de tine (… în scris, că privindu-te în ochi nu poate), făcându-te albie de porci, te descompui. Nu, nu ca un pahar de șampanie, ce se sfarâmă în miliarde de cioburi, ci ca însuși Big Bang… te risipești într-un univers infinit de particule, din care nu te vei mai putea reconstitui niciodată.

Dacă doare? Oh… Îți dorești să mori, să se termine totul. Nu știi când e zi, când e noapte. Nu știi ce ai făcut ieri, ce ai mâncat aseară sau dacă ai mâncat. Ești ca un zombie și în loc de creier ai un terci. Nu te mai poți gândi la nimic. Cu o singură excepție: la el. Marele EL. Și te umfli iar de plâns.

După o vreme amorțești. Realizezi că totuși ar fi cazul să te speli, ca să nu începi să puți. Să te tunzi. Să îți tai unghiile, că sunt ca niște copite. Să ieși dracului din casă și să mai deschizi gura la oameni. Nu de alta dar s-ar putea ca în intervalul ăsta de timp să fi uitat să articulezi cuvinte intr-o vorbire coerentă.

Și ieși în lume. La început cu teamă. Apoi prinzi curaj. Încet, încet începi să semeni a om, nu a exemplar neanderthalian. De Marele EL vei continua să îți aduci aminte. Nu te mint, o să doară în continuare. La fel de mult ca la început. Doar că în tot timpul ăsta ai învățat să gestionezi durerea. Și nu îi mai permiți să te doboare.

Cine spune că nu doare, ori minte, ori nu a iubit. Eu cred că Iubirea, aia cu „I” mare, îți este destinată. Sau nu. Dar, dacă ai întâlnit-o, nu o poți fenta. Ea nu începe. Ea nu se termină. Ea nu e o poveste obișnuită. Ea este, pur și simplu. Fără început, fără sfârșit. E existență imuabilă. Și dacă ai întâlnit-o, va rămâne în tine până mori, oricât te vei chinui să scapi de ea. Ghinionul e că nu întotdeauna este reciprocă…

Pe măsură ce trece timpul, întrebările și răspunsurile se schimbă. La un moment dat încetezi să te mai întrebi „de ce?” . Poate că ai găsit răspunsul. Mie mi-a luat o vreme destul de lungă să pricep că se plictisise și căuta un pretext. Dar, în momentul în care am înțeles, lucrurile s-au schimbat. M-am liniștit. M-am resemnat. Am înțeles în al doisprezecelea ceas că dragoste cu sila nu se poate și că în ecuația asta nu e suficient să iubesc doar eu.

L-am urât o vreme. L-am urât din străfundurile ființei mele pentru toate iluziile pe care mi le-a hrănit, că apoi să mi le spulbere cu tot veninul lumii adunat la un loc. Și în același timp mă uram pe mine că simțeam asta.

Nu am plâns în fața lui. Nu m-am rugat să nu mă arunce. Am încetat să mai lupt pentru cineva care nu mă mai dorea în viața lui. La ce bun? I-am respectat decizia, când a hotărât că nu vrea să mă mai vadă NICIODATĂ în viața lui. Am jurat față de mine însămi să nu îi mai rănesc niciodată retina cu imaginea mea. Spre norocul lui, șansele să dea nas în nas cu mine sunt nule.

Din trecutul meu cu EL am păstrat numai ce a fost frumos. Cum aș putea arunca la gunoi ceva care va face mereu parte din mine? Am aruncat urâtul. Certurile. Reproșurile. Au încetat să mai îmi apese sufletul.

Au trecut de atunci câțiva ani. De multe ori am senzația că s-a întâmplat azi, simt același lucru ca atunci, cu aceeași intensitate… Apoi un gol imens…

Macii mă dor și azi. Probabil mă vor durea tot restul zilelor mele. Îmi vor aminti mereu că am fost un surogat.

Încerc să mă eliberez. În fiecare zi. Să uit. Așa cum a uitat și el, în secunda doi că exist.

Singurul lucru care contează pentru mine e să nu-l las vreodată să afle că mă bântuie. Dar asta nu se va întâmpla niciodată. Drumurile noastre se vor mai întâlni odată cu întâlnirea liniilor paralele…

E noapte. E târziu. Dar nu am putut merge la culcare înainte de a-ți spune toate astea. Vreau să înțelegi că știu, oh, știu foarte bine ce simți…

Și dacă toți îți vor spune „O să treacă „, eu îți spun că s-ar putea să treacă. Dar s-ar putea să nu treacă. Niciodată.

Asta nu înseamnă că nu mai există viață după „EL”.

Nu, Marlène, nu am nici o baghetă magică… Nu am nici măcar puterea de a blestema…

Sunt banală, atât de banală încât plictisesc. Dar știi, chiar nu îmi mai pasă…

Găsește o cale de a te ridica. Cumva, trebuie să reușești, chiar dacă o vreme va trebui să te târăști.

Și când ți se face dor, ascultă asta:

Gallenus
Author: Gallenus

0 0 votes
Article Rating

Lasă un răspuns

2 Comments
Newest
Oldest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Marlene
Marlene
28 iunie 2019 10:59

Prinse-se crusta , rana ta , si ca o mucoasa am lovit in tine. Fara sa imi doresc , fara sa imi fi propus. Vreodata!!!

Suflet bun , iarta-ma!!!

Cu durere si vina , declar , pana nu ma vindec , nu am nici un drept sa iti dau lumea peste cap. Egoista si narcisista cum ma stiu , am deschis o rana , imi pare rau , mea culpa… Ai scris acest articol cu sufletul. Te voi citi din umbra. Winter – Nigel Kennedy https://youtu.be/INtqaSxhKuk Marlene

0