Mein Maine Coon …

Am fixații. Mă rog, poate nu chiar fixații, hai să le zic… niște dorințe mai puternice.

Într-o vreme îmi doream o mașină maaare. Un Hummer ar fi fost perfect, în mintea mea de optisprezece-douăzeci de ani. Ok, ok, m-a ținut până spre treizeci. Mă gândeam că ar compensa dimensiunile mele reduse. Apoi mi-a trecut, aveam nevoie de scăunel să pot urca în asemenea monstru.

De ceva vreme, mi-a intrat în cap altă idee. Cum Nicole și-a luat pisicile de la mine, am decis că am nevoie de una a mea. Nu orice. Un motan Maine Coon. Da, da, chestia aia mieunătoare gigantică. Tino s-a uitat lung, cu subânțeles la Uwe, apoi mi-a zis „Ăla e câine, nu mai e pisică! ” Nein,nein,nein, e pisică!

„Maria, e periculos să îți iei asemenea motan!” Păi de ce, Tino? intreb eu nedumerită. Uwe s-a pus pe râs. „Păi, Maria, zice Tino lăsându-se pe spate în scaun, dacă uiți să îi dai de mâncare, ăla te mănâncă pe tine și tot nu se satură!”

… De ce un Maine Coon? Uite-așa mi s-a pus mie pata, vreau o mâță cât mine, să nu o mai turtesc noaptea când mă rostogolesc prin aerodromul meu de pat. De ce cotoi? Na, cotoii sunt mai atașați de femei decât femelele.

După ce Gismo a dispărut din casă, prin curtea mea a inceput să apară însă un cotoi portocaliu. Am intrebat-o pe Frau Josephine al cui este, că e tatuat în ambele urechi. Nu știa, incredibil!!! Și nu înțeleg cum e posibil, Frau Josephine știe tot! Ah, încă ceva… că așa sunt eu, neintelegatoare, de ce refuză să îi spună der Gelb Kater, în schimb o ține una și bună cu Rotte Katze. Unde naiba vede ea roșu????

Neștiind al cui este, nu știam cum să îl strig. I-am tot spus eu o vreme pis-pis, după care am decis că așa nu mai putem continua. Tipul mi-a învățat programul: la cinci dimineață e prezent la ușa terasei și începe să mă strige. Apoi urcă pe pervaz, ignorând total muscatele mele care ajung pe jos. Trebuie să îi dau drumul în casă și să îl hrănesc. Doar mâncare moale. Altceva nu servește. Banditul știe că la cinci cel mai târziu sunt acasă. Mă așteaptă pe trepte, lângă dovleac, sau în spate, la ușa terasei. Trebuie să mâncăm, nu?

În asemenea condiții, am hotărât că îi trebuie un nume. Lipsită de fantezie, cum sunt, i-am zis Fritz. A mieunat scurt. Cred că a acceptat. Și a rămas Fritz. Fritz cel Blond!

Fritz-ul meu e deja stăpân în casă. Mi-a luat la inspectat toate cele cinci camere, le-a mirosit atent, după care a decis că cel mai potrivit loc în care să își facă siesta e dormitorul meu. Fix in mijlocul patului.

Nu am apucat eu să văd tare bine numărul de „înmatriculare ” tatuat în urechi, că nu mă lasă. Aș zice că e BC 8. Sau BC 5. Mai studiez problema când il mai prind somnoros. Cât e activ nu vrea să îi pun mâna pe urechi. Sau pe coadă. Și mai are un nărav care mă enervează. Nu stă la poze, frate! E un chin să îi prind moaca! In seara asta a avut chef de fofârleală. Stăteam la masa din bucătărie, citind niște poezii, când Fritz … țup la mine în brațe. Hm, nu e chiar ușurel…

Haaa, stai așa că al meu ești! Am profitat de faptul că a pornit tractorul (toarce, cică! Se aude până la Memmingen!) și cu chiu cu vai, pe sub masă, am încercat un „selfie „

Nu știu de ce, dar am o premoniție…

Cred că ăsta este Maine Coon-ul meu….

Gallenus
Author: Gallenus

0 0 votes
Article Rating

Lasă un răspuns

1 Comment
Newest
Oldest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments