Panta rhei…

Se fac curând trei ani de când îmi duc existența pe meleagurile astea. De cele mai multe ori mi se pare că a trecut o viață. De parcă aș fi aparținut dintotdeauna acestor păduri, acestor ape, acestor ceruri… De parcă m-aș fi legănat dintotdeauna în aceste curcubee…

… Era o sâmbătă ploioasă de sfârșit de septembrie. Gardă la spital, începută urât, cu urgențe. Nimic nu anunța că din acea zi existența mea avea să se schimbe radical. Cele mai bune lucruri care ți se întâmplă în viață vin pe neașteptate…

Sunt recunoscătoare că sunt azi aici. Tuturor care au contribuit la asta, în bine sau în rău. Da,da, în rău! Pentru că probabil fără răul care a fost, nu aș fi găsit puterea să parcurg drumul spre „azi”. Drumul spre „acum”. Drumul spre mine însămi.

… S-au scurs deja treizeci de ani de când terminam liceul. Mi-aș fi dorit să pot fi cu ei la revederea fabuloasă organizată, că și dată trecută, la douăzeci și cinci de ani, de Micky. Dar… anul ăsta am lăsat-o singură cu toată alergătura pe cap. 23 August m-a ținut aici. Uneori lucrurile nu se așează cum vreau eu. Am sperat până în ultima clipă că s-ar putea produce un miracol. Și, intr-un fel aparte s-a produs!

Abia venisem de la serviciu, nici pantofii din picioare nu apucasem să mi-i arunc, că îmi sună telefonul. Apel video de la Micky!

Femeia asta e incredibilă! Cu Flori și Sorin, m-a adus lângă ei… Am plâns. Râdeam și plângeam deodată, incapabilă să pot scoate măcar un cuvânt coerent…

-Sorin, ia-le pe fete în brațe că să încapi și tu în cadru!

– Cu maaaare plăcere, Mădă! Dacă nu mai plângi!

-Gata, hai, nu mai plâng, hai în obiectiv, să te văd!

Timpul a fugit brusc înapoi, în anii de liceu…

Cu Flori și Micky, la 25 de ani după bacalaureat…
Cu Micky și Flori la ziua lui Sorin. Împlinea 16 ani…
După 25 de ani…
Și azi, la mine acasă, cu Micky și Veronica cea frumoasă

Am trecut prin timp. Uneori alergând, alteori târâș- grăpiș, lingându-ne rănile, proptindu-ne în genunchi și în podurile palmelor, căutând putere de a ne ridica. Și de a merge mai departe.

Veronica ieșise de la serviciu la prânz. Obosită și epuizată. Kevin împlinise chiar cu o zi înainte 18 ani. O casă plină de copii, obligații de gazdă și de mamă singură. Ar fi putut să meargă acasă și să profite de week-end. Dar s-a urcat în mașină și a condus intr-un trafic infernal, vreme de cinci ceasuri. Ca să mă vadă… după treizeci de ani…

Pentru unii poate părea un gest mărunt. Pentru mine a fost ceva greu de descris în cuvinte…

Oamenii pentru care contezi nu te uită… Și poate că tocilara clasei a contat, măcar puțin, pentru câțiva…

Sunt norocoasă, nu?

Gallenus
Author: Gallenus

0 0 votes
Article Rating

Lasă un răspuns

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments