Azi se împlinesc fix cinci ani de când am pus pentru prima dată piciorul pe pământ german. Nu am crezut nici măcar o secundă că asta îmi va schimba viața radical. Că existența mea va căpăta alt curs. Alt sens.
Uneori mi se pare că a trecut de atunci o eternitate. Alteori, că s-a întâmplat ieri. Cinci ani. O eternitate sau o zi? Sau, poate, amândouă? Încerc să îmi cern sentimentele prin sita timpului. Mulți mă întreabă dacă regret ceva. Da. Regret. Regret că n-am avut înțelepciunea de a fi mai îngăduitoare cu unii oameni. Că am fost prea îngăduitoare cu alții. Că am avut încredere în cine nu trebuia și nu în cine merita. Dar niciodată, absolut niciodată nu am regretat decizia de alege Germania. Pentru că ceea ce am trăit aici bate tot frumosul adunat în patruzeci și cinci de ani în România.
Se spune că orice șut în fund e un pas inainte. Cineva din familie îmi spunea că pentru el sunt o eroină, fiindcă am plecat într-o țară a cărei limbă nu o vorbeam, la patruzeci și cinci de ani, ca să iau totul de la zero. Răzvan, mă lași??? Unde este eroismul în toată povestea asta? A fost doar disperare și nimic mai mult. O disperare fără limite, vecină cu nebunia. Pentru că nimeni nu a crezut în mine, cu o singură excepție. Micky. Când toți ceilalți în care am crezut și pe care îi iubesc mă zeflemeau și mă descurajau, ea mi-a zis un singur cuvânt. „Poți”. S-a uitat fix la mine, într-un fel anume. O privire pe care nu o voi uita niciodată. Încă mai am „flash”-uri cu acel moment. Din el îmi iau de fiecare dată puterea de a merge mai departe când mi-e greu. Se spune că distanța și despărțirea sunt pietrele de încercare a adevăratelor caractere. Și a sentimentelor, aș adăuga eu. Pentru că, la urma urmei, nu contează cât de mult te iubesc eu ci reciprocitatea reală a sentimentelor. Indiferent de distanță, timp, evenimente. Declarații sforăitoare fac mulți. Ceea ce faci în momentul zero arată ce ești de fapt și cât de reale ți-au fost cuvintele. Când spuneam că simt că înnebunesc, ai avut de ales între două variante de răspuns. Îmi puteai spune „Poți!” sau îmi puteai spune „cu unghiile alea roșii și cu mentalitatea ta crezi că ai vreo șansă în Germania?”… Ai ales a doua variantă. Asta mi-a arătat cam cât de mult m-ai valorizat tu. Așa soră, mamă, văr, prieten, cumnat cum ești. Asta a fost dovada. Spatele întors.
Nu, nu sunt supărată. Poate în alte condiții aș fi fost. Dar acum, aici, nu. Nici măcar ranchiună nu îți port. Plutește uneori un gust amar peste gândul la tine. Mamă, soră, prieten… Dar doar atât. Asta nu schimbă cu nimic ceea ce simt. Germania nu m-a schimbat prea mult. Dar m-a învățat să accept oamenii așa cum sunt. Poate că… la urma urmei, e doar instinctul de a supraviețui.
Nu cred că voi uita vreodată clipa în care am intrat în Germania. Un drum epuizant de două mii de kilometri, cu Peugeot-ul. Un cer plumburiu de octombrie a planat două zile deasupra mea. Și brusc, la intrarea în Germania, soare. Un cer de un albastru incredibil. De parcă cineva trasase o linie în văzduh. Îmi simt și acum lacrimile pe obraji, sărate în colțurile gurii. De ce am plâns atunci… nu știu! Dar știu că nu voi uita niciodată amestecul de furtună și liniște pe care l-am trăit atunci…
Plouă în dușmănie, fără oprire, de mai bine de două luni. E vineri, 12 iunie. 5 ani.
A sunat Daniela. Wolfgang, Julian și Dominic vor grătar, pentru că la ei e soare. Ce am de gând???
OK, vin! Oricum, e un week-end prelungit… Cam într-o oră aș fi la ei. De ce nu?
P.S. E oare doar o coincidență că azi a înflorit sub geamul dormitorului „******”???
