Despre începuturi. Limba.

Pe Facebook intru rar. O dată pe trimestru,poate mai rar. Cate două-trei zile, apoi câteva luni uit de el. De regulă bântui pe grupuri de farmaciști, pe câteva site-uri, mai răresc lista de „prieteni” și cam atât.

Citeam pe „Farmaciști și asistenți de farmacie din România” că salariile au ajuns de mizerie și farmacistul român nu mai are nici o șansă. Are. Ia-ți picioarele la spinare și caută pe alte meleaguri! Contra-argument: „Nu știu limba!” Sau „Nu cunosc pe nimeni acolo!” Așa, și???? Nici eu nu știam limba. Și nu am umblat să mă milogesc la nici unul dintre cei pe care îi cunoșteam. Unii nici măcar nu știu că sunt aici. M-am descurcat singură. Și nu aveam nici douăzeci, nici treizeci de ani. Aveam patruzeci și cinci. Foarte mulți m-au întrebat cum a fost la început. Greu. Din multe puncte de vedere. Dar dacă îți dorești să supraviețuiești, treci peste multe. Dacă îți dorești să fii fericit, treci peste absolut orice îți stă în drum. Totul se reduce la ce și cât de tare vrei…

Limba? Limba se învață. Prin studiu individual foarte mult și prin traiul cotidian în mijlocul băștinașilor. Dar pentru asta trebuie să ieși din cuibarul tău călduț. Fă-ți un program de studiu zilnic. Măcar o oră! Și respectă-l cu orice preț! O singură zi de pauză are drept consecință uitarea a 25% din detaliile învățate în ziua precedentă. Știu, uneori este foarte greu! În primele șase luni de la venirea mea în Germania a fost crunt. Lucram opt ore într-o farmacie. Nu, nu ca farmacist, nici măcar ca asistent! Făceam munca de jos, pe un salariu de 1100 de euro. Recepție medicamente și alte produse, aranjat în depozit, pregătit pachetele pentru pacienți și centrele de seniori, o mulțime de lucruri care nu intră în atribuțiile personalului de specialitate. Nu mi-au căzut nici tresele de pe umăr, nici coroana regală de pe scăfârlie. Pe total zi de muncă aveam o oră pauză de masă și încă două pauze mici, de câte un sfert de oră. Prin urmare petreceam în farmacie nouă ore și jumătate zilnic. Naveta îmi mai lua și ea cam patruzeci de minute dus și tot pe atâta înapoi. Și uite așa zburau aproape unsprezece ore din zi. Erau zile în care nu mai doream nici măcar să respir. Nu puneam mâna pe carte. Și la sfârșit de săptămână constatam că tot ce învățasem în zilele precedente îmi redeveneau noțiuni complet noi. Eh, fato, așa nu merge! Pune burta pe carte, că altfel nu înveți nici în zece vieți că dativul din limba germană nu are nici o treabă cu ăla din limba română!

Când eram prea obosită pentru a putea înțelege și memora situații gramaticale noi, mă mulțumeam să recapitulez lecțiile din zilele anterioare. Când mi-am luat un televizor, după vreo patru luni de abstinență totală, mă uitam pe posturile gratuite. Asta a însemnat enorm de mult, pentru că auzeam „hoch Deutsch”, nu amestecul șvabo-bavarez care îmi suna zilnic în urechi la serviciu.

Acum, dând timpul înapoi, mă gândesc că tot răul a fost spre bine. Ce poate fi mai demoralizant decât să fii singur într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbești, să locuiești într-un hău de apartament de patru camere mobilat doar cu un pat și un dulap într-un dormitor, să numeri fiecare cent și să nu ai nici măcar semnal la telefon, pentru că satul în care locuiești e cam între dealuri?!?!?!

Uneori îmi era groază să mă întorc acasă… Și totuși cred că tocmai faptul că nu aveam cu cine schimba o vorbă în românește a fost factorul determinant. Marea majoritate a românilor mai au minim un conațional în locuință. Tot timpul liber îl petrec vorbind românește. Eu nu aveam nici măcar o mâță… Știi cum e să îți explodeze urechile de atâta liniște?

Atunci când ai alternativă, vei prefera să vorbești în limba maternă. Asta nu e de natură să îți aducă progrese la germană. Mulți români își caută companie în rândurile conaționalilor. Este calea sigură spre îngropare. Caută să îți faci prieteni în rândul nemților dacă vrei să înveți limba. Roagă-i să te corecteze ori de câte ori vor sesiza o greșeală în exprimarea ta, pentru că ei, din proprie inițiativă, nu o vor face. Nemții consideră că ar fi foarte nepoliticos din partea lor și atâta timp cât vor înțelege ce vrei să zici, e oarecum în regulă.

Eu a trebuit să insist foarte mult pentru asta. Până nu le-am explicat de ce e vital pentru mine să mă corecteze, nu au vrut să o facă . O lungă perioadă de timp toate frazele mele se încheiau invariabil cu eterna întrebare: ” Ich habe falsch gesprochen?” Recunosc că și acum mai întreb, când am senzația că nu am folosit corect timpul verbului, topica, articolul sau cazul…

Încă mai spun colegilor „Dacă tu nu îmi spui cum este corect, eu nu voi învăța niciodată suficient de bine limba”.

Încă am momente în care mă blochez când realizez că tocmai am vorbit cu un dezacord gramatical. Sau că am folosit „weil” și am pus verbul pe locul doi, în loc să îl duc la sfârșitul frazei. Da, Tino sau Uwe înțeleg ceea ce zic. Dar nu înseamnă că e corect. Detaliile de genul ăsta fac diferența între a lua un examen sau a-l pica. Doar că la examen ai timp de gândire. Într-un interviu sau într-o conversație nu ai șansa asta…

Cel mai mare impediment de care m-am lovit eu a fost spaima că vorbesc greșit și că voi fi taxată pentru asta. Probabil e o reminiscență din anii de școală, în care profesorii nu îmi iertau nici o greșeală și îmi spuneau invariabil „De la tine am pretenții!”

Gândul că am vorbit greșit mă paraliza și mă amuțea. După ce m-am făcut de toată groaza cu Kirsche / Hirsche / Kirche ajunsesem să îmi fie frică să mai deschid gura….

Se întâmplase în primele luni… Doamna Gertrude Göbbel, administrator al farmaciei, mă ajutase cu locuința în momentul în care am decis că vin. Îmi găsise un apartament de patru camere la etajul unei case pe două niveluri intr-un sătuc, la vreo treizeci de kilometri de Heilbronn. Proprietarul, un domn singur de vreo optzeci de ani, care ocupa apartamentul de la parter, îi era unchi. Mai stătea cu mine la o cafea când ne întâlneam în week-end. Și m-a întrebat odată ce îmi place în Germania. Evident, înainte de orice, castelele și bisericile vechi. Eeee, dacă „Schlösser” a ieșit ireproșabil din gură mea, la partea ci biserica veche am dat-o în bară. Și a ieșit că îmi plac la nebunie castelele și cireșele vechi. Lui Herr Braig i-au ieșit ochii din cap ca la melc și a bânguit nedumerit „Bitte????”

Tentativa de a mă corecta a eșuat lamentabil, pentru că în jena și penibilul meu, am turuit altă gogomănie: ” Îmi plac castelele și cerbii bătrâni „, moment în care sărmanul om s-a blocat total.

Nu mai puteam nici unul să zicem nimic. El făcea eforturi să înțeleagă ce vrea să zică proasta, iar proasta nu mai avea aer, pentru că realizase că se făcuse de râs la modul penibil…

Am zis către Braig: „Kurz warten, bitte!” Am luat pixul și am scris pe șervețelul de pe masă „Kirsche – Hirsche – Kirche” și am reluat victorioasă ” Ich mag Schlösser und alte Kirchen am liebsten”…

Aveam nevoie să vizualizez cuvântul scris că să îl reproduc verbal corect… eterna problemă a celor care au învățat o limbă din cărți…

Trăind și socializând cu nemții înveți mult mai ușor, pentru că nici un manual, oricât de bun ar fi, nu înlocuiește experiența cotidiană. Cea de la hipermarket, cea de la biroul de înmatriculări auto, de la locul de muncă, sporovăiala cu vecinul sau cu vânzatoarea de la măcelărie. Dar dacă vrei să vorbești o germană corectă, fără manuale de gramatică nu se poate. Probabil că nu voi vorbi niciodată limba la nivelul dorit de mine, dar mă străduiesc în fiecare zi. La un moment dat ajungi să formulezi un răspuns fără să îl gândești mai întâi în limba maternă. Dar asta vine în timp și este facilitată de o condiție vitală: să nu ai pe nimeni lângă tine cu care să vorbești românește. Orice cuvânt rostit în română e o șansă în minus pentru limba germană.

Există și cursuri clasice, la școală, organizate de primării, pentru străini. Cunoscutele Volkshochschule, VHS. Eu, personal, le-am încercat dar am renunțat după o lună. Calitatea predării diferă foarte mult de la un profesor la altul. Eu o rupeam mulțumitor din punctul meu de vedere pe germană, dar simțeam că am nevoie de corecturile unui profesor pentru problemele de gramatică și pentru a scăpa de accentul dur, tipic balcanic. M-am dus eu la test, să văd la ce modul mă încadrez. Mă trezesc că mă cheamă să discutăm. Corectorii erau foarte nedumeriți de teza mea. Practic… nu știau unde să mă încadreze, pentru că la testele pentru nivel A2 făcusem fără greșeală jumătate din întrebări, la cel pentru B1 tot jumătate. Era de neînțeles pentru ei cum reușisem să scot punctaj atât de mare la nivelul superior, în condițiile în care făcusem greșeli grosolane la nivelul inferior. Le-am explicat că toate cunoștințele mele de limbă germană le-am dobândit singură, din fel de fel de cărți și cursuri on-line de pe internet. Și iarăși am făcut o greșeală, tipică pentru cei care învață pe cont propriu: am folosit cuvântul „aleine”, în loc de „selbst”. „Aleine” se folosește atunci când te referi la singurătatea fizică ( sunt singură acasă, nu mai este nimeni cu mine în casă), iar „selbst” se folosește atunci când faci ceva independent, fără altă persoană ( învăț singură, nu am profesor îndrumător, deci sunt pe cont propriu, chiar dacă în casă mai sunt încă trei persoane). Cum sursele mele de studiu erau variate, nu am urmat ordinea de predare prevăzută în manualele de la VHS, de aceea testul a fost irelevant pentru mine. Am vrut să intru la modulul 5, dar profesorii au conchis că va fi prea greu pentru mine și trebuie să încep cu modulul 4. După o lună de conjugări la prezent și perfect compus am constatat că nu am învățat nimic nou față de ceea ce știam deja. Era o imensă pierdere de timp și bani. Am renunțat și m-am încrîncenat pe studiul individual în ritmul meu și în felul meu, cu scheme lipite pe pereți ca în anii de facultate.

Fiecare învață cât consideră că îi este necesar. Eu, personal, poate din cauza unei deformații profesionale, consider că acel certificat de limbă emis de VHS este irelevant și nu reflectă în mod real nivelul de cunoaștere. Am întâlnit posesori de atestat de limbă nivel B1 care nu erau în stare să își facă nici măcar o programare la medicul de familie.

Pentru a-ți face însă recunoașterea studiilor universitare, acel B2 Zertifikat emis de VHS nu este suficient. Se cere un certificat emis de Göthe Institut și aici deja vorbim despre alt nivel de examinare și punctare. Dacă la VHS se trece ușor peste faptul că ai greșit genul unui substantiv și ai spus „der” în loc de „die”, la un test de la Göthe Institut pierzi instantaneu punctul.

Nu vei putea obține niciodată un certificat B2, respectiv C1 ca să poți profesa ca farmacist într-o farmacie în condițiile în care tu nu ai o vorbire fluentă și faci greșeli elementare! Clar, nu, oricât ai încerca tu să mă convingi! Poate pentru tanti Gherghina e credibil ce spui tu, dar pe mine nu mă păcălești!

Dar despre recunoaștere și drept de liberă practică într-un articol la care încă mai „croșetez”!

Bis später!

Gallenus
Author: Gallenus

0 0 votes
Article Rating

Lasă un răspuns

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments