Categorie: dragostea mea

Un nou Crăciun. De data asta, cu Erick.

A fost o zi … exact cum mi-o doream! Deși „bestia blondă” mi-a mieunat deșteptarea la trei, cerând de mâncare la volum maxim, am mai picotit până pe la șapte. Erick, cu burta plină, s-a întors cuminte lângă mine, în pat, s-a întins cât îi de lung, a început să toarcă și a adormit.

Într-un târziu m-am dat jos din pat. Ritualul obișnuit: cafea, pupat trandafiri, acum și mângâieri reciproce cu Erick. Două lucruri mai aveam de făcut azi: cozonacul și bradul.

Cineva m-a întrebat de ce gătesc atât, că doar sunt singură. Cât pot mânca? Pentru mine Crăciunul se reduce doar la mâncare???

Nu, stimată doamnă! Întâi de toate gătesc pentru că îmi place. Și nu oricum, așa cum îmi place o pereche de pantofi. Îmi place la nebunie. Mă relaxează. Mă liniștește. Îmi place să experimentez lucruri noi, să descopăr arome noi, să improvizez. Să încerc. Să mă distrez. Îmi pun Serenada lui Schubert pe „repeat”, dau volumul la maxim și îmi fac de cap printre oale și cuțite. De-asta mi-am luat o casă întreagă. Să nu am treabă cu vecinii sau cu proprietarii. Să îmi urle Schubert sau Chopin sau Peter Sarstedt https://youtu.be/b8JOi1q5ugs fără să deranjez pe nimeni. Și plătesc fix cât pentru un apartament de două camere. Nu mănânc cu șapte guri. Chiar dacă mănânc mult.

Nu, Crăciunul nu se reduce doar la mâncare, stimată doamnă! Cel puțin nu pentru mine. Douăzeci de sărmăluțe și două castroane de piftie, gătite o singură dată în an, de Crăciun, chiar nu cred că e mult.

În toți anii în care am fost căsătorită găteam de Crăciun cât pentru un regiment. An de an, în casa mea se adunau opt familii. Plus copiii din dotare. Și meniul era cam așa: măsline umplute cu icre – muncă de chinez, să desfaci în formă de nufăr fiecare măslină și să o umpli cu icre! Salată boeuf, obligatoriu, cam trei kilograme, pentru că George trăia cu teama permanentă că nu e suficientă mâncare, „pui de draci”, favorurile lui, niște chifteluțe mici cât o nucă, făcute din hribi, piftie de două feluri, de porc și de curcan, vinete cu maioneză, ciuperci cu maioneză, știucă umplută sau crap umplut, sarmale în cuib, adică cinci feluri diferite de sarmale – de porc, de pasăre, cu păsat, cu ciuperci și cu nucă și semințe de dovleac, toate adunate intr-un cuib făcut dintr-o foaie de varză. Urma friptura nelipsită, cu diferite garnituri, iar spre dimineață, să își revină din beție oaspeții, o ciorbă de vițel sau o ciorbă de potroace. Desert? Este, cum să nu! Tort, obligatoriu, două sau trei feluri de prăjituri, cozonac și… „dacă mai ai timp, nu faci și tu niște fursecuri?”

Îmi venea să îi dau cu oalele în cap. La șapte seara, când începeau să vină invitații prințului consort, eu eram zombie. Nici nu vedeam pe unde calc. Iar dimineața, când se spărgea masă, rămâneam cu mormane de farfurii până în tavan și o casă ca o cocină.

Crăciunul și Anul Nou erau un calvar…

Azi m-am distrat. Am făcut doi cozonăcei micuți. Unul pentru mine, celălalt pentru Frau Josephine. I-am băgat în cuptor și am fugit sus, să îmi împodobesc bradul. Cu Erick pe urmele mele. Preț de vreo două ceasuri ne-am prostit amândoi, am vorbit, am cântat… Mă rog, poate „cântat ” e prea mult spus… cert e că m-a „ajutat” să pun globurile…

La final s-a declarat mulțumit!

E cald. Miroase a cetină de brad și a cozonac fierbinte. Lemnele trosnesc în șemineu. Erick toarce, semiadormit, lângă mine.

Despre asta este Crăciunul…

Despre pacea pe care o simt în mine, împărțind cu un mâț portocaliu o bucată de cozonac fierbinte, lângă foc, lângă brad…

Despre toți cei pe care îi iubesc și pe care îi port mereu în mine, cu sau fără știrea lor. Despre liniște…

M-a întrebat cineva ce îmi doresc de Crăciun…

Nimic special… doar flori și cărți vechi…

Crăciun fericit și pace în suflet, oriunde și cu oricine ați fi!

Nu mi-a trebuit prea mult timp să găsesc un nume potrivit pentru „produsul” iubirii sălbatice dintre româncuța brunetă și neamțul blond. Am decis că se va numi Erick. Punct. De ce tocmai Erick? Habar nu am, dar numele mi-a venit instinctiv și a refuzat să îmi mai părăsească neuronii. Așa că rămâne Erick!

De două luni îmi tot găsesc chat-ul plin de mesaje. Unele de felicitare, altele de bășcălie și câteva ireproductibile.

Câtorva, care și-au lăsat o adresă de mail, le-am răspuns. Pentru ceilalți am amânat, așteptând momentul în care voi mai scrie un articol.

Așa că vă răspund acum…

Multumesc pentru urări, dar trebuie să vă dezamăgesc. Din câte știu eu, de când am venit aici, n-am fost și nici nu sunt gravidă. Cu atât mai mult nu aș face, chiar dacă fizic aș putea, un copil cu un blond! N-am nici o relație, Tino îmi este doar coleg, nimic din ce ați presupus voi.

Româncuța brunetă nu sunt eu. Oameni buni, știu că noaptea toate pisicile sunt negre, dar nu sunt eu miezul de la dodoașcă! Româncuța brunetă este o pisică maidaneză din România, salvată din tomberoane și adusă in Germania! Că frumusețea ei a sucit mințile unui cotoi persan născut pe plaiuri teutone e altă poveste! Absolut firească! Și se pare că e iubire nebună, de vreme ce domnița cu pricina a turnat vreo trei rânduri a câte patru-cinci bucăți pui cu neamțul blond!

Deschisesem Facebook-ul să văd ce se mai petrece în lumea medico-farmaceutică românească și îmi pică sub ochi, pe un grup de români din Germania, o poză și un anunț. Asta:

A fost dragoste la prima vedere. Omul îl dona. Mă uit la locație… Göppingen. Hmmm, vreo sută de kilometri de la mine. Îi scriu imediat că îl vreau, dar nu pot veni după el decât a doua zi, vineri, după ce ies de la lucru. La vremea respectivă terminam programul la cinci după- amiaza…

Omul zice OK, nici o problemă. Sar în mașină și fug în oraș, să cumpăr literă, nisip, boluri, mâncare de toate felurile, jucării, pernuțe, tunel, căsuță, mă rog, trusoul complet, că a doua zi nu aveam când! Cușcă de transport nu am găsit în tot Ochsenhausen-ul, dar aveam magazin pentru animăluțe chiar lângă Böhringer, puteam lua la ieșirea de la serviciu.

A doua zi am demarat în trombă spre Göppingen. Omul nu a vrut bani, nu l-ar fi dat, dar deja avea prea multe animăluțe în casă și risca probleme cu proprietarul: o cățelușă, pisica brunetă cu patru pisoi, un acvariu cu pești…

L-am „plătit ” cu o ciocolată Lindt, pentru că nu îl puteam lua, așa, pur și simplu. Simțeam că trebuie să dau ceva. Măcar am nimerit bine, soția lui e mare mâncătoare de ciocolată…

A fost mare jale când l-am luat… mieuna de îți rupea inima, mi se făcuse milă și nu știam dacă e bine ce fac, luându-l de lângă mamă. Dar avea, totuși șase luni, nu era dependent de ea. Cu toate astea, obiceiul de a suge încă îl avea…

Nu am crezut niciodată că dacă aș avea posibilitatea de a alege, aș alege o pisică portocalie! Orice, dar numai culoarea asta nu! Dar cu Erick… nu mi-a trebuit mai mult de o secundă să decid că mă duc după el atâta drum. Mama și Micky au zis „Ești dilie, femeie, nu găseai unul mai pe lângă tine?” Nu, eu pe ăsta îl vreau! Ăsta e pentru mine! Punct!

După o săptămână de chin, cu mieunat noapte de noapte în căutarea mamei, refuz total de hrană, ascuns în sobă, pur și simplu ( am fost nevoită să demontez soba că să scot mâțul blocat acolo) și în locuri din casă de existența cărora nu aveam habar, pisoiul s-a adaptat. A conchis că traiul la mine e unul chiar foarte bun, deci nu are sens să se ascundă și să refuze papa bun…

Au trecut două luni de atunci… Erick e umbra mea tot timpul cât sunt acasă. Veșnic lângă glezna mea, lucru extrem de periculos pentru el, dat fiind camuflajul lui pe gresia din bucătărie…

Îi place la nebunie să alerge pe scări

Jucăriile sunt deja istorie…

Cât despre dormit… eh, ce pernuțe, ce căsuță! În pat, cu mine, orice altă alternativă e nedemnă de luat în calcul!

Mănâncă de zici că e spart. În șase ore lichidează o cutie de hrană moale de patru sute de grame. Cum zicea Micky, seamănă cu stapâna…

Mai și fură dacă prinde ceva pe masă… nu contează ce, chiar și o coajă de pâine, dar e prada lui!

Aseară, printre urgențele ce trebuiau descărcate din mașină era și hrana lui. Știe ce înseamnă cutiile și după capul lui, trebuie să le inspecteze bine și să le păzească!

Motănelul ăsta îmi umple zilele! O singură emoție am în ceea ce-l privește… Îmi va demola bradul de Crăciun???

Așteptam week-end-ul ca pe o binecuvântare. După o săptămână de lucru epuizantă în schimbul de dimineață, cu cinci zile începute la patru fără un sfert și terminate la zece noaptea, vinerea e o binecuvântare. Da, recunosc, îmi place pe schimbul ăsta faptul că la unu jumătate termin programul, după douăzeci de minute, sunt deja acasă și toată ziua îmi aparține. Problema este că nu dorm deloc până pe la unsprezece noaptea și asta se cam adună…

Mă hotărâsem să îmi fac vineri niște paste milaneze, dar am rămas doar cu planul. Îmi era atât de rău, încât numai gândul la mâncare încrețea pe mine puținele urme de carne pe care le am. Am zăcut că o conopidă veștejită până am adormit…

Sâmbătă dimineață, cu noaptea în cap, am hotărât că bat drichea toată ziua. Mda, poate că ar fi trebuit să fac un pic de ordine în sertarul triplu cu „de toate” din bucătărie, unde, pe etajul din mijloc dansează samba vreo treizeci de lumânărele pastile cu câteva cuttere, acompaniate de niște cârlige, niște role de bandă adezivă și un milion de alte ciurucuri, intr-o debandadă totală… Dar pur și simplu nu am avut chef. Ăsta e avantajul de a fi singură, se aude la voi, cei care mă bateți la cap să îmi găsesc pe cineva?! Așa că am decis să las încă o zi sertarul cu pricina în aceeași harababură și să bat drichea toată ziua. Am așteptat să se facă o oră decentă că să o sun pe mami. Chiar dacă în România era ora cinci și jumătate, totuși…

Deschid frigiderul să îmi pregătesc ceva de papa. Urla stomacul. Dau cu ochii de carnea tocată. Uhhh, de tine am uitat! Lasă, mai stai acolo și azi, că stai bine! Te-oi găti mâine…

Patru ouă fierte, așa, cu gălbenușul cleios, brânzică telemea, un pic de șunculiță afumată, niște ardei gras, merge și o cană cu lapte, apoi rezolv și alea câteva inimioară de turtă dulce care se plictisesc în bol, pe blatul de lângă cafetieră. Între timp, jumulesc busuiocul de pe pervaz si bag câteva frunze în gură. Da, dragii mei, pasc! Altfel nu mă simt bine! Chiar zilele trecute îi spuneam mamei că intr-o viață anterioară am fost probabil capră, altfel nu îmi explic apetența asta pentru ierburi și rădăcinoase bune de ros și crănțănitoare…

După două ore de conversații cu mami am bătut în cuie că pachetul ăla de carne tocată va sfârși în cu totul altceva decât îi destinasem inițial. Să nu mă întrebați ce pot vorbi timp de două ceasuri cu mami… de toate, începând cu chestiile haioase de la serviciu, unde încă învăț amestecul de dialecte șvab și bavarez, până la ce flori mi-am mai cumpărat, de toate….

Zilele trecute mă gândeam că nu am suficiente decorațiuni pentru Crăciun și ar fi cazul să îmi completez stocul. Acum am grădină și câțiva brăduți care se cer „îmbrăcați” cu ceva globuri și luminițe. Mai este o săptămână și la nemți începe Adventul. Prima zi de Advent trebuie să găsească locuințele și grădinile decorate, deci… știți voi cum e cu integrarea…

Acum, fără să mănânc ciuperci, trebuie să recunosc că îmi place la nebunie obiceiul ăsta al catolicilor. Când vii seara de la lucru și știi că te așteaptă o casă scufundată în întuneric e cam deprimant. Dar când văd pe tot drumul casele pline de luminițe, mi se încălzește sufletul. Vreau să ajung acasă și să mă întâmpine un pic de veselie.

Nouă ferestre de decorat, șase brăduți, ar cam fi ceva shopping de făcut! Ca să nu mai spun că trebuie să ajung și în orașul iubirii mele, Ulm. E musai să merg la vot, nu pot lăsa pe duminică.

Un motiv foarte bun să îmi leg tinicheaua de coadă și să plec. Cu Laguna, că are portbagaj mare!

Am umblat sâmbătă până când mi s-a tocit nu doar tinicheaua, ci și sfoara și coada până la fund. Pe ăla nu l-am controlat, dar posibil să prezinte ceva urme și el. Era nouă și un sfert seara când am ajuns acasă. Da, portbagajul era plin, plus câteva flori pe bancheta din spate. Eram epuizată de cât umblasem și deși mâncasem bine în Ulm, parcă aș fi dat un pic iama prin brânzeturile alea pe care le cumpărasem. M-am mulțumit să îmi iau din mașină doar florile și strictul necesar pentru o seară leneșă la televizor, restul duminică dimineață!

Azi m-am trezit și mi-am adus aminte de globuri. Trebuie să le mai studiez o dată, cât îmi beau cafeaua. Le-am întins pe toate pe jos, prin sufragerie și m-am bucurat de fiecare în parte de parcă aș fi avut cinci ani! Se pare că e adevărat, de la o vârstă începem să dăm în mintea copiilor… Nu le-am strâns decât târziu, când s-a apropiat prânzul. Îmi plăcea să le văd așa, risipite pe covor, reflectând flăcările din șemineu…

Mâine e deja 25 noiembrie. Și ca să îmi arate că mă iubește, iubitul meu „*****n” îmi pregătește cel mai frumos dar. Ca un sărut-sigiliu, care pecetluiește secrete nerostite.

Un cadou, în avans, de Crăciun