Dorința

Se spune „Ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să îți dea Dumnezeu!”…

N-am crezut niciodată în dragoste la prima vedere. Și totuși… se poate intampla! Exact atunci când renunți să mai speri.

Cam ce credeți voi că ar putea ieși dintr-o româncă brunetă și un neamț blond și luuung???

O mică minune blondă? Brunetă? Șatenă???

„Terminus paradis”

„Ne-am oprit din urcat,
cuvintele scării s-au terminat.
E ziua în care munții au murit.
Caii le-au mâncat rădăcinile,
vântul le-a ros frunțile,
cuvintele le-au secat apele.
S-a făcut un deșert ne-nțeles de tăcere,
prăbușit în amorf.
Tu, timpule, unde te îngropi?
Grăbește-te! Uite, luna își seceră lumina,
soarele își înghite tăciunii…
Îți rămâne drept mormânt
doar primul cuvânt, Iubirea…”

Dr. Adrian Vizireanu

Poveste pentru ochi triști

S-a întâmplat, ca oricărui om, să se îndrăgostească. Instinctul îi spunea că nu e bine, ea era o creatură insipidă, cu care natura nu fusese tare darnică. Mică, slabă, cu o piele ca o bucată de telemea, paloarea accentuată de părul sârmos, la fel de negru ca al țiganilor lingurari. El, la polul opus, masculul cu fizionomie tipic grecească, înalt, cult, cu toate vorbele la el, făcând prăpăd în populația feminină ori de câte ori mă apărea prin zonă. Diferențe între ei ca între Everest și Groapa Marianelor. Nu a ținut cont de instinct. O vreme a fost un vis. Apoi a venit sfârșitul.” – „Trandafiri și ghilotină „- „Ziua libelulei”

Când omul care a jurat că te va iubi până la moarte (iar tu ai fost atât de proastă să crezi) se debarasează de tine (… în scris, că privindu-te în ochi nu poate), făcându-te albie de porci, te descompui. Nu, nu ca un pahar de șampanie, ce se sfarâmă în miliarde de cioburi, ci ca însuși Big Bang… te risipești într-un univers infinit de particule, din care nu te vei mai putea reconstitui niciodată.

Dacă doare? Oh… Îți dorești să mori, să se termine totul. Nu știi când e zi, când e noapte. Nu știi ce ai făcut ieri, ce ai mâncat aseară sau dacă ai mâncat. Ești ca un zombie și în loc de creier ai un terci. Nu te mai poți gândi la nimic. Cu o singură excepție: la el. Marele EL. Și te umfli iar de plâns.

După o vreme amorțești. Realizezi că totuși ar fi cazul să te speli, ca să nu începi să puți. Să te tunzi. Să îți tai unghiile, că sunt ca niște copite. Să ieși dracului din casă și să mai deschizi gura la oameni. Nu de alta dar s-ar putea ca în intervalul ăsta de timp să fi uitat să articulezi cuvinte intr-o vorbire coerentă.

Și ieși în lume. La început cu teamă. Apoi prinzi curaj. Încet, încet începi să semeni a om, nu a exemplar neanderthalian. De Marele EL vei continua să îți aduci aminte. Nu te mint, o să doară în continuare. La fel de mult ca la început. Doar că în tot timpul ăsta ai învățat să gestionezi durerea. Și nu îi mai permiți să te doboare.

Cine spune că nu doare, ori minte, ori nu a iubit. Eu cred că Iubirea, aia cu „I” mare, îți este destinată. Sau nu. Dar, dacă ai întâlnit-o, nu o poți fenta. Ea nu începe. Ea nu se termină. Ea nu e o poveste obișnuită. Ea este, pur și simplu. Fără început, fără sfârșit. E existență imuabilă. Și dacă ai întâlnit-o, va rămâne în tine până mori, oricât te vei chinui să scapi de ea. Ghinionul e că nu întotdeauna este reciprocă…

Pe măsură ce trece timpul, întrebările și răspunsurile se schimbă. La un moment dat încetezi să te mai întrebi „de ce?” . Poate că ai găsit răspunsul. Mie mi-a luat o vreme destul de lungă să pricep că se plictisise și căuta un pretext. Dar, în momentul în care am înțeles, lucrurile s-au schimbat. M-am liniștit. M-am resemnat. Am înțeles în al doisprezecelea ceas că dragoste cu sila nu se poate și că în ecuația asta nu e suficient să iubesc doar eu.

L-am urât o vreme. L-am urât din străfundurile ființei mele pentru toate iluziile pe care mi le-a hrănit, că apoi să mi le spulbere cu tot veninul lumii adunat la un loc. Și în același timp mă uram pe mine că simțeam asta.

Nu am plâns în fața lui. Nu m-am rugat să nu mă arunce. Am încetat să mai lupt pentru cineva care nu mă mai dorea în viața lui. La ce bun? I-am respectat decizia, când a hotărât că nu vrea să mă mai vadă NICIODATĂ în viața lui. Am jurat față de mine însămi să nu îi mai rănesc niciodată retina cu imaginea mea. Spre norocul lui, șansele să dea nas în nas cu mine sunt nule.

Din trecutul meu cu EL am păstrat numai ce a fost frumos. Cum aș putea arunca la gunoi ceva care va face mereu parte din mine? Am aruncat urâtul. Certurile. Reproșurile. Au încetat să mai îmi apese sufletul.

Au trecut de atunci câțiva ani. De multe ori am senzația că s-a întâmplat azi, simt același lucru ca atunci, cu aceeași intensitate… Apoi un gol imens…

Macii mă dor și azi. Probabil mă vor durea tot restul zilelor mele. Îmi vor aminti mereu că am fost un surogat.

Încerc să mă eliberez. În fiecare zi. Să uit. Așa cum a uitat și el, în secunda doi că exist.

Singurul lucru care contează pentru mine e să nu-l las vreodată să afle că mă bântuie. Dar asta nu se va întâmpla niciodată. Drumurile noastre se vor mai întâlni odată cu întâlnirea liniilor paralele…

E noapte. E târziu. Dar nu am putut merge la culcare înainte de a-ți spune toate astea. Vreau să înțelegi că știu, oh, știu foarte bine ce simți…

Și dacă toți îți vor spune „O să treacă „, eu îți spun că s-ar putea să treacă. Dar s-ar putea să nu treacă. Niciodată.

Asta nu înseamnă că nu mai există viață după „EL”.

Nu, Marlène, nu am nici o baghetă magică… Nu am nici măcar puterea de a blestema…

Sunt banală, atât de banală încât plictisesc. Dar știi, chiar nu îmi mai pasă…

Găsește o cale de a te ridica. Cumva, trebuie să reușești, chiar dacă o vreme va trebui să te târăști.

Și când ți se face dor, ascultă asta:

Mistral

Dintre toți cei care îmi scriu, Mistral are ceva… nu știu cum să spun… ceva ca un fel de ecou al stărilor mele sufletești!

Nu știu cine este, nu îmi cunosc decât câțiva dintre cititori. Marea majoritate sunt necunoscuți. Îmi lasă mesaje sub fel de fel de nume și nu am fost niciodată curioasă să aflu cine este în spatele lor. Îmi place să vorbesc cu ei, așa cum sunt.

În seara asta mi-am conectat chat-ul câteva minute prea târziu. Mistral îmi lăsase un mesaj și ieșise…

Au fost vreo unsprezece, dar ăsta m-a atins. Pentru că dincolo de toată aiureala aia incoerentă din ultimul articol, Mistral a înțeles de fapt că ceea ce aveam de zis nu era scris în cuvinte. Și m-a definit intr-un fel în care nimeni nu a făcut-o.

„So sorry, Gloria Vanderbilt!”

Mistral, m-ai făcut să plâng…

Mulțumesc!

Mă urmărește…

Nu știu dacă mi se pare sau chiar așa este…

Poate că văd semne acolo unde nu sunt. Poate că în mine nu a murit încă fetița obraznică de acum aproape patruzeci de ani, care încă mai crede că la capătul curcubeului va găsi o comoară… Sau poate doar mă îmbăt cu apă chioară, visând prostește la lucruri imposibile…

Nu știu. Și de fapt cred că nici nu vreau să știu. Îmi place să cred în povești cu final fericit. Îmi place să cred că nu mi se pare și cineva de acolo, de sus, încearcă să îmi trimită niște semne. Da, chiar așa, mă urmărește curcubeul!

Miercuri mi-a ținut drumul spre casă, arătându-se deasupra Alpilor Bavarezi. Azi, trei zile mai târziu, mi-a bătut la ușă. La fel de imens, că nu l-a putut cuprinde camera, un pic mai palid, obosit pesemne de drum…

Mi-a zăbovit peste livadă preț de un sfert de ceas. Ploua. Am stat acolo, în fața casei, privindu-l. Și i-am spus toate câte le-aș fi vrut spune de atâtea ori, dar nu am avut curajul…

Eram copil și tati îmi spunea că cine va ajunge la capătul curcubeului, va găsi o comoară…

Azi știu ce comoară mă așteaptă acolo. Dar nu știu dacă voi ajunge…

Știu sigur însă că oriunde m-aș duce, orice aș face, va fi mereu cu mine.

Da, mă urmărește curcubeul…

Zbor spre curcubeu

Miercuri. 12 iunie. O dimineață rece, năclăită de ploaia interminabilă. Mă sâcâie o durere de cap. Nu am nici un chef să merg la lucru. M-am trezit cu o tristețe inexplicabilă. Pesemne vremea asta, mă deprimă frigul, umezeala, norii care își șterg lacrimile în părul meu… E aproape jumătatea lui iunie și am avut soare cu porția, trei-patru zile. Azi, mai mult ca niciodată, m-am simțit învinsă de oboseală. O port în mine de luni bune, dar azi mi-a invadat și mintea. Mergeam spre Biberach și încercam să îmi adun rezervele de energie pentru încă o zi. Cafea. Cam puțină. Azi nu am avut răbdare să îmi umplu termosul. Probabil până în Aspach îl golesc. Va trebui să beau porcărie din automat. Asta este, măcar reușesc să îmi adun mințile până ajung…

În stanga, în dreapta… lanuri verzi. Cu răni însîngerate, zbătându-se chinuitor sub stropii de ploaie…

Până acum câțiva ani îi iubeam. Cu ținuta lor fragilă, unduindu-și petalele mătăsoase la cea mai mică boare, macii îmi făceau sufletul să vibreze. Până intr-o zi…

Azi… nu mai vad în ei decât minciună. Și de câte ori îi văd, îmi aduc aminte. Și nu vreau. Pentru că macii nu au fost pentru mine, ci pentru cealaltă. Doar că am aflat mult prea târziu.

Ziua mi s-a părut o corvoadă. Timpul a trecut mai greu decât de obicei. Și am făcut doar jumătate din probe. Nici în primele zile nu am lucrat atât de prost. Am fost acră. Nici glumele lui Uwe, nici ciocolata lui Tino nu au ajutat. Nu vroiam decât să ajung acasă mai repede, să mă întind în pat și să zac, așa, așteptând să îmi treacă. Puțin înainte de patru și un sfert ploaia s-a oprit. M-am trezit zâmbind tâmp, cu ochii spre fereastră, privind ceva ce doar eu vedeam. La „și un sfert” am zbughit-o spre panoul de pontaj. Nici dacă s-ar fi revărsat Pacificul în urma mea nu aș fi avut o asemenea viteză. Afară soarele râdea la mine printr-o spărtură de nori.

Un semafor luat „la mustață „, pe galben și… spre casă!

Drumul urcă și coboară. Un sat, apoi câmpuri cu maci.

Uite si căsuța de turtă dulce! De data asta chiar mă opresc să-i fac o poză! Două. Trei. Hai, destul!

Încă un deal. Și din vârful lui, pe tot orizontul, plonjez că printr-o fereastră fermecată, într-o lume de vis. În fața mea, din colții argintii ai Alpilor Bavarezi, țâșnea un curcubeu! Atât de mare, atât de intens, încât părea o poartă către o altă lume! Dacă o să trec prin el o să ajung pe Tărâmul Făgăduinței, nu? Și acolo toate visele mele se împlinesc nu? Acolo iasomia e veșnic înflorită și umple văzduhul de parfum, acolo sunt castele înconjurate de ape, prințese înveșmântate în rochii roșii de mătase foșnitoare și prinți bruneți, pierduți printre mormane de manuscrise vechi…

Acolo e doar soare. Și de undeva, de pretutindeni, se aude Serenada lui Schubert…

Aș da restul vieții mele ca să pot să zbor spre curcubeu!

Ursul

Paradoxal, m-am născut în zodia Leului. Spun „paradoxal” pentru că nimic din ceea ce caracterizează semnul ăsta nu se regăsește la mine. Motiv pentru care îmi citesc horoscopul doar când vreau să mă binedispun. Cică nu m-aș înțelege sub nici o formă cu ăia din Gemeni. Gemeni? Hmm, am câțiva de-ăștia pe lângă mine. Primul ar fi Răzvan. Cel mai încăpățânat om pe care l-am cunoscut. Și inginer pe de-asupra! Nu știu cum reușesc să adun ingineri pe lângă mine, dar m-am resemnat. Asta mi-e soarta! Răzvan e înalt. Foarte înalt. Fără vreo zece centimetri, are doi metri. Îmi zice „piticanie”, dar îi acord iertarea regală, pentru că e soțul Oanei. De câte ori ne întâlnim, ne prinde dimineața la un vin si-o vorbă. Soră-mea capitulează invariabil înainte de miezul nopții. Cum s-ar zice, vorbesc mai mult cu el decât cu propria-mi soră. Și întotdeauna discuțiile sunt aprinse.

Al doilea e Tudor. Tot Geamăn. Tot încăpățânat. Tot către doi metri. Amic din anii de facultate, ulterior șeful meu în spitalul județean în care am profesat în ultimii șapte ani în România. Chirurg de obicei și director de spital. Discuțiile cu el? Uneori calme, că între doi buni prieteni. Dar de cele mai multe ori se lăsau cu răcnete și dosare aruncate pe masa de ședințe, cu „dacă ești deștept la ce mama dracului mai întrebi proasta de farmacistă”, „măi, femeie nebună, hai să mâncăm ceva și apoi să vedem cum facem rost de niște incubatoare”. Tudor, unul dintre prietenii care nu mi-a intors spatele niciodată…

Să mai fie și Cătălin… Ăsta iubește calculatoarele și pescuitul. Ne bășcălim ori de câte ori avem ocazia. Bineînțeles că nu ratez ocazia să îl iau peste picior: informatician care nu are wireless în casă și nici What’s app pe telefon. Cică e sătul de net de la serviciu, nu-i mai trebuie și acasă… Vineri a promis că își descărcă aplicația. Pun pariu ca prima dată când mă va suna, o va face, ca de obicei, tot de pe telefon. Corect, Cătălinei? Abia astept să aflu ce studentă blondă mai meditezi…

Am lăsat la urmă un Geamăn cu totul special. Ursul!

Dacă vreun străin ne-ar fi văzut în astea două săptămâni cât au stat Micky și Ursul la mine, în mod sigur ar fi controlat tigăile, să vadă câte au mai rămas întregi.

Nu e greu de înțeles de ce îi zic Ursul…

La Muzeul Mercedes Benz

…Și nici de ce îmi zice „Piticul”

În Meersburg, așteptând vaporul către Mainau

Mihai se joacă. Tot timpul. Îi place să îmi bage bățul prin gard, până mă aprind. Și se distrează copios pe chestia asta. Mă scotea din minți cu ” Lăliță, dă-mi cuțitul ăla” sau „Lăliță, vezi că se arde curcanul!”. Ordinele astea mi s-au zgâriat pe creier din anii tinereții atât de rău încât chiar și azi, la atâția ani de la divorț, încă mă comport ca o mâță turbată când le aud. Eram conștientă că Ursul o spune ca să se amuze. Cu atât mai mult cu cât bucătarul casei e el, nu Micky. Ea nici nu știe ce are in frigidere. Bucătăria e teritoriul absolut al lui Mihai, care la ora patru fix o sună: „Hai acasă, că se răcește mâncarea!”

Numai că mâța aia leșinată din mine care se crede leu se zburlește și începe să scuipe instantaneu. Credeți că Ursul reacționa? Se mulțumea să se uite calm la mine și să continue să dea instrucțiuni consoartei lui, care râdea cu lacrimi de noi. Trecea ceva vreme până reușeam să văd licărirea aia in ochii lui și să pricep că glumește….

V-am zis că Ursul a amenajat pentru Micky o grădină superbă? Da, absolut superbă! Și plină de trandafiri. Atât de mulți si atât de plini de flori, încât te crezi intr-un rozariu. Da, are și portocalii!

„Ce le faci, Mihai, de sunt atât de plini de flori?”

„Nimic. Îi tund!”

Am decis să îl las să mi-l tundă pe „******”. Zis și făcut. Pe 1 ianuarie pune mâna Ursul pe foarfecele de grădină, aduce ghiveciul pe terasa de la bucătărie și taie. Când prima creangă a căzut am uitat să mai respir. În secundă următoare a căzut și a doua. Mi s-au înmuiat picioarele și m-am lăsat încet pe vine. Cădeau crengile una după alta și el nici nu clipea. Ciopârțea liniștit în continuare. Aveam senzația că taie bucăți din mine.

„Gata, stop!”, am bânguit eu cand mai rămăsese o singură tulpină.

„Gata, am terminat!”. Și „clanc”! A căzut și ultima creangă…

Priveam masacrul si îmi venea să îi dau cu ceva în cap. Din simbolul iubirii mele rămăsese doar un ciot de câțiva centimetri. M-am abținut cu greu să nu plâng. Mi-l terminase pe „******”.

L-am dus în casă și după ce au plecat ei înapoi în România, am luat ghiveciul in dormitor. Lângă pat, în dreptul ușii de la terasă. Șase zile am avut sufletul negru. Priveam in fiecare zi ciotul și mă podideau plânsul și furia.

În a șaptea zi însă s-a petrecut un miracol!

„******” a decis să rămână lângă mine….

Azi îmi zâmbește …

Ursule, îți mulțumesc! Da, recunosc, am vrut să îți crăp capul…

P. S. : Îmi zice Coana Mare vineri seara: ” Măi Pitic Atomic, hai să-ți zic o chestie… Tu știi că Mihai s-a dus toată săptămâna trecută doar cu puloverul de la Moș Crăciun la lucru?”

Pe bune????

Lui Mihai cel iubitor de haine mai rău decât o femeie îi luasem un pulover…

Departe sunt de tine

Departe sunt de tine și singur lângă foc,
Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trait,
Că sunt batrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeșteptând în fața-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul lovește în ferești,
Se-toarce-n gându-mi firul duioaselor povești,
Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subțiri și reci;
Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini
Și parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți,
În sărutări unim noi sărmanele vieti…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipa l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smuls…
Voi fi batrân și singur, vei fi murit demult!

Mihai Eminescu

Nimic nou. Doar trandafiri.

Obiceiul de week-end

…În curând o să ajung să dorm cu ei în pat! Toată casa e plină de ghivece și tot nu mă opresc din cumpărat. Cred că e deja patologică treaba. Oricum, par a râde dimineața, când îi pup, așteptând lângă aparat să se facă licoarea vieții!

Ieri am primit un email de la Hostvision, care îmi găzduiește domeniul ” gallenus. ro”. Băieții mă anunță că luni serverul va fi reconfigurat, lucru care va duce la o perturbare a funcționării vreme de 30-60 de minute. Luni, de la ora 19. Ora României. Era și cazul, de două zile unii mi s-au plâns că le-a apărut nu știu ce mesaj de eroare, că am butonat eu iar blogul și l-aș fi bușit. Nu, fraților, n-am butonat nimic, zilele astea am avut o groază de teme de făcut, nu am avut timp nici să respir. Azi am fost leneșă, intenționam să desfac bradul, dar am preferat să amân pe mâine, sunt restanțieră la somn, iar diavolii tasmanieni Hassan și Ahmad încep să alerge deasupra dormitorului meu la 5:30 dimineață, chiar dacă e sâmbătă sau duminică.

Mâine revin cu un pic de Rothenburg și cu răspunsuri la mesaje. Noapte bună!

Acasă

Sunt o creatură senzorială. La mine totul funcționează în baza memoriei simțurilor. Probabil de-aia amintirile mele sunt atât de vii și violente. Când ceva mă atinge, o face ca fierul roșu. Și rămâne de neșters.

Există oameni. Există locuri. Există parfumuri. Există gusturi. Și culori. Și gesturi. Și cuvinte. Un întreg Univers adunat din cioburi, din care mi-am construit o cetate inexpugnabilă. Și ori de câte ori intru acolo, în Universul meu mărunt, dar totuși infinit, nimic rău nu mă mai poate atinge. E o lume perfectă, în care sunt fericită. E un timp căruia i-am aparținut cândva și în care mă întorc mereu, să bântui cotloane ascunse din castele medievale, să urc scări înguste, în spirală, ridicând valurile de mătase roșie ale unei rochii foșnitoare, pentru a urca în balconul unui turn înalt, din care să privesc zările…

…”Era un început tandru de vară. Pădurile miroseau a proaspăt, abia ieșite din primăvara crudă. Florile explodau în culori și parfumuri care te purtau în paradis. Oriunde te uitai în jur vedeai doar promisiunea unei zile perfecte. Când a pătruns în cetate, timpul ei a lovit ca un ciocan. A stiut. Fără explicații, fără motive. Pur și simplu a știut că s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple, pentru că așa i-a fost sortit. Se întorsese acasă !

Orașul Roșu de pe Tauber!

Caleașca o legăna ușor. Auzea pocnetul potcoavelor pe caldarâmul străzii. Apoi zarva din Marktplatz. Și, ca un tunet, turnul Primăriei. Turnul ei .”…

Turnul miracolului

Am încercat de multe ori să scriu despre Rothenburg ob der Tauber, dar niciodată cuvintele nu mi s-au părut potrivite pentru a descrie ceea ce m-a marcat pe viață. Azi dimineață am luat decizia de a scrie despre el abordând fie stilul „reportaj literar”, fie „jurnal de călătorie „. Și am sfârșit în fața a opt ciorne tâmpite. Am decis, într-un final, să iau cu „copy/paste” un fragment din „Trandafiri și ghilotină ” și să îl plantez aici.

Mi-e imposibil să scriu intr-un singur articol despre Rothenburg ob der Tauber tot ce ar fi de spus. E un roman. Despre istorie, despre catedrale, despre săbii și săruturi, prinți, prințese, războaie, iubiri, uri, tropote de cai, vraci bătrâni și vrăjitoare, călăi și străduțe înguste, luminate de felinare.

Ca să trăiești cu adevărat Rothenburg-ul, o zi e prea puțin. Nu faci altceva decât să îi zgârii întinderea.

O sa vă port, puțin câte puțin, printre legende și case, pe străzi seculare de granit cubic, pe sub ziduri de piatră, prin turnuri ce par a porni către cer . În fiecare articol, alt „de ce Rothenburg „. Până când veți înțelege de ce orașul ăsta e … totul!

De câte ori văd Rothenburg-ul, zâmbesc. Umblu, așa, de nebună, ore în șir, cu un zâmbet tâmp pe față. Când îmi amintesc de el, zâmbesc.

Orașul Roșu de pe Tauber e orașul poveștilor. Totul e să îl descoperi în spatele plachetelor publicitare de turism. Abia atunci îl poți trăi cu adevărat.

Fragment din galeria Rothenburg ob der Tauber http://germania.gallenus.ro/galerii/ :

—- Va urma—