Zbor spre curcubeu

Miercuri. 12 iunie. O dimineață rece, năclăită de ploaia interminabilă. Mă sâcâie o durere de cap. Nu am nici un chef să merg la lucru. M-am trezit cu o tristețe inexplicabilă. Pesemne vremea asta, mă deprimă frigul, umezeala, norii care își șterg lacrimile în părul meu… E aproape jumătatea lui iunie și am avut soare cu porția, trei-patru zile. Azi, mai mult ca niciodată, m-am simțit învinsă de oboseală. O port în mine de luni bune, dar azi mi-a invadat și mintea. Mergeam spre Biberach și încercam să îmi adun rezervele de energie pentru încă o zi. Cafea. Cam puțină. Azi nu am avut răbdare să îmi umplu termosul. Probabil până în Aspach îl golesc. Va trebui să beau porcărie din automat. Asta este, măcar reușesc să îmi adun mințile până ajung…

În stanga, în dreapta… lanuri verzi. Cu răni însîngerate, zbătându-se chinuitor sub stropii de ploaie…

Până acum câțiva ani îi iubeam. Cu ținuta lor fragilă, unduindu-și petalele mătăsoase la cea mai mică boare, macii îmi făceau sufletul să vibreze. Până intr-o zi…

Azi… nu mai vad în ei decât minciună. Și de câte ori îi văd, îmi aduc aminte. Și nu vreau. Pentru că macii nu au fost pentru mine, ci pentru cealaltă. Doar că am aflat mult prea târziu.

Ziua mi s-a părut o corvoadă. Timpul a trecut mai greu decât de obicei. Și am făcut doar jumătate din probe. Nici în primele zile nu am lucrat atât de prost. Am fost acră. Nici glumele lui Uwe, nici ciocolata lui Tino nu au ajutat. Nu vroiam decât să ajung acasă mai repede, să mă întind în pat și să zac, așa, așteptând să îmi treacă. Puțin înainte de patru și un sfert ploaia s-a oprit. M-am trezit zâmbind tâmp, cu ochii spre fereastră, privind ceva ce doar eu vedeam. La „și un sfert” am zbughit-o spre panoul de pontaj. Nici dacă s-ar fi revărsat Pacificul în urma mea nu aș fi avut o asemenea viteză. Afară soarele râdea la mine printr-o spărtură de nori.

Un semafor luat „la mustață „, pe galben și… spre casă!

Drumul urcă și coboară. Un sat, apoi câmpuri cu maci.

Uite si căsuța de turtă dulce! De data asta chiar mă opresc să-i fac o poză! Două. Trei. Hai, destul!

Încă un deal. Și din vârful lui, pe tot orizontul, plonjez că printr-o fereastră fermecată, într-o lume de vis. În fața mea, din colții argintii ai Alpilor Bavarezi, țâșnea un curcubeu! Atât de mare, atât de intens, încât părea o poartă către o altă lume! Dacă o să trec prin el o să ajung pe Tărâmul Făgăduinței, nu? Și acolo toate visele mele se împlinesc nu? Acolo iasomia e veșnic înflorită și umple văzduhul de parfum, acolo sunt castele înconjurate de ape, prințese înveșmântate în rochii roșii de mătase foșnitoare și prinți bruneți, pierduți printre mormane de manuscrise vechi…

Acolo e doar soare. Și de undeva, de pretutindeni, se aude Serenada lui Schubert…

Aș da restul vieții mele ca să pot să zbor spre curcubeu!

Acasă

Sunt o creatură senzorială. La mine totul funcționează în baza memoriei simțurilor. Probabil de-aia amintirile mele sunt atât de vii și violente. Când ceva mă atinge, o face ca fierul roșu. Și rămâne de neșters.

Există oameni. Există locuri. Există parfumuri. Există gusturi. Și culori. Și gesturi. Și cuvinte. Un întreg Univers adunat din cioburi, din care mi-am construit o cetate inexpugnabilă. Și ori de câte ori intru acolo, în Universul meu mărunt, dar totuși infinit, nimic rău nu mă mai poate atinge. E o lume perfectă, în care sunt fericită. E un timp căruia i-am aparținut cândva și în care mă întorc mereu, să bântui cotloane ascunse din castele medievale, să urc scări înguste, în spirală, ridicând valurile de mătase roșie ale unei rochii foșnitoare, pentru a urca în balconul unui turn înalt, din care să privesc zările…

…”Era un început tandru de vară. Pădurile miroseau a proaspăt, abia ieșite din primăvara crudă. Florile explodau în culori și parfumuri care te purtau în paradis. Oriunde te uitai în jur vedeai doar promisiunea unei zile perfecte. Când a pătruns în cetate, timpul ei a lovit ca un ciocan. A stiut. Fără explicații, fără motive. Pur și simplu a știut că s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple, pentru că așa i-a fost sortit. Se întorsese acasă !

Orașul Roșu de pe Tauber!

Caleașca o legăna ușor. Auzea pocnetul potcoavelor pe caldarâmul străzii. Apoi zarva din Marktplatz. Și, ca un tunet, turnul Primăriei. Turnul ei .”…

Turnul miracolului

Am încercat de multe ori să scriu despre Rothenburg ob der Tauber, dar niciodată cuvintele nu mi s-au părut potrivite pentru a descrie ceea ce m-a marcat pe viață. Azi dimineață am luat decizia de a scrie despre el abordând fie stilul „reportaj literar”, fie „jurnal de călătorie „. Și am sfârșit în fața a opt ciorne tâmpite. Am decis, într-un final, să iau cu „copy/paste” un fragment din „Trandafiri și ghilotină ” și să îl plantez aici.

Mi-e imposibil să scriu intr-un singur articol despre Rothenburg ob der Tauber tot ce ar fi de spus. E un roman. Despre istorie, despre catedrale, despre săbii și săruturi, prinți, prințese, războaie, iubiri, uri, tropote de cai, vraci bătrâni și vrăjitoare, călăi și străduțe înguste, luminate de felinare.

Ca să trăiești cu adevărat Rothenburg-ul, o zi e prea puțin. Nu faci altceva decât să îi zgârii întinderea.

O sa vă port, puțin câte puțin, printre legende și case, pe străzi seculare de granit cubic, pe sub ziduri de piatră, prin turnuri ce par a porni către cer . În fiecare articol, alt „de ce Rothenburg „. Până când veți înțelege de ce orașul ăsta e … totul!

De câte ori văd Rothenburg-ul, zâmbesc. Umblu, așa, de nebună, ore în șir, cu un zâmbet tâmp pe față. Când îmi amintesc de el, zâmbesc.

Orașul Roșu de pe Tauber e orașul poveștilor. Totul e să îl descoperi în spatele plachetelor publicitare de turism. Abia atunci îl poți trăi cu adevărat.

Fragment din galeria Rothenburg ob der Tauber http://germania.gallenus.ro/galerii/ :

—- Va urma—

Superioritate numerică

Ieri am avut zi de shopping. Vorba vine, de fapt hotărâserăm noi în mod democratic că ar fi cazul să mai luăm ceva de mâncare. Dar Mihai a cerut shopping în Ulm. Clar, vrea el ceva! Omul nu se simte bine dacă nu își cumpără ceva haine, pantofi sau pălării. Micky nu zice nimic. Îl lasă să își facă numărul. Așa că ziua de ieri s-a lăsat cu mâncare, bocanci blugi, curele…

Dar azi…. ehehe, ursul nu a avut nici o șansă. La discuția matinală „Unde mergem azi „, cele două zuze au decis ca va fi Augsburg.

Degeaba a încercat ursul să protesteze, invocând promisiunea mea de a mai merge o dată în Rothenburg ob der Tauber. Bestiile care se deplasează uzual călare pe mături au rămas imune la rugămințile lui. Dacă am zis Augsburg, așa rămâne! La urma urmei, ieri am fost amândouă fete de treabă și nu am bombănit în secolul de care ai avut tu nevoie să te decizi între cinci perechi de pantofi, trei cămăși etc, etc, etc…

Abia azi am înțeles eu de ce era coana mare atât de calmă ieri, în tîmp ce eu mai aveam un pas și îl strângem de gât….

Totuși, pe Mihai nu îl pot refuza. Cu toate ciondănelile noastre, el rămâne ursul meu drag. Așa că am promis să mergem iar la Rothenburg ob der Tauber, dar pe 2 ianuarie. Trebuie să plecăm devreme de acasă, să tot fie vreo sută cincizeci de kilometri până acolo. Ce vrea să revadă? Evident, ca și mine: parcul, magazinul de Crăciun, catedrala și mai mult ca sigur să mâncăm iar la micul restaurant de lângă biserică.

Dar toate astea după Anul Nou.

Azi e Augsburg. Bineînțeles, cu Fuggerei.

Trebuie să plec. Da, da, revin mai pe seara, cu poze!

Moș Crăciun

Indiferent cum mă judecă unii, indiferent ce etichete mi-au pus, cineva totuși mă iubește așa cum sunt. Și se pare că a considerat că am fost suficient de cuminte și bună ca să merit un cadou.  Nu orice cadou. Unul dintre cele trei lucruri pe care mi le doream cel mai mult pe lume…

În lumea mea mică, vineri s-a petrecut miracolul de Crăciun.

Mihaela și Mihai au aterizat la Stuttgart!

Mariilor, fie ele mari sau mici

Să fie „Madeleine”? Sau să fie „Maria”? Cam shakespeare-iană întrebarea. Cu mâța aia visătoare, cana ar fi definitorie pentru subsemnata…

De la colegii mei am primit cadou alta:

„Un leuț!”, am strigat eu încântată.

„Aiurea, e o mâță leșinată!”, a dat replica Tino. Hmmm… Uwe mi-a confirmat că deși la shopping-ul respectiv fuseseră împreună,  Tino făcuse alegerea. Mâță leșinată??? Eu, mâță leșinată???

Să îl reclam pentru comportament xenofob???

Am decis că de data asta il iert. Și îi dau și un vin. M-a întrebat cum sunt vinurile românești. Păi… dacă vrei să încerci, cu drag! Și-a confirmat dorința instantaneu.

Azi îmi vin colegii la un vin și un grătar. Nemții ăia reci și răi. Șase bucăți de Fritzi, trei neveste și cinci copii, de la trei la șaisprezece ani. Am doar două mese și două scaune… plus o bancă pe terasă. Dar am gazon proaspăt tuns, peluză mare și destule pleduri și pernuțe. Ne descurcăm noi cumva… Uwe a declarat că e la regim, a depășit cu treizeci de kile suta, deci se mulțumește doar cu înghețată și tort. Tino a interzis tuturor accesul la grătar, s-a erijat în gratargiu șef și m-a întrebat dacă am vin destul. Zece litri îți ajung, Tino? Cică da. Uwe a concluzionat:”Clar, sâmbătă noaptea dormi la mine…”

Sonia a sărit ca arsă.

„Maria, îl vrei tu pe Tino sau mi-l dai mie?”

„Ia-l, Sonia, mie îmi căutați un brunet!”

„Manolis e bun?”

„Nuuuuuu”

„Păi de ce?”

„E prea tânăr, este grec și are barbă.”

„Păi tocmai… Ok, îl iau eu și pe Manolis, în trei e mai bine!”

😳😳😳

Una peste alta azi se anunță o zi faină. Încă nu m-am decis dacă aleg „Maria” sau „Madeleine”, dar cănile nu vor pleca de acolo. Ar cam fi cazul să mă apuc de tort… dacă am promis…

De fapt am scris toate aberațiile astea sterile ca pretext. Scopul era altul:

Tuturor Mariilor din viața mea, la mulți ani!

 

 

 

 

O zi perfectă

Vineri e zi scurtă, cum ziceam. Pentru mine, week-end -ul începe la ora 13:00. Azi nu m-am năpustit direct spre casă, pentru că aveam o problemă gravă, cu care mă confruntasem dimineață,  când îmi pregăteam pachetul: terminasem astă noapte toate fructele și azi, la lucru, a trebuit să stau fără… Drept urmare, înainte de orice, fructe!

Inițial am zis că îmi ajung pentru astea trei zile. Acum, ca am golit jumătate din fructiera nou sosită, cred că mâine trebuie să fac o reaprovizionare…

Să fiu sinceră, totuși! Dincolo de nevoia reală de fructe stătea nerăbdarea incomensurabilă de a „inaugura” una din „vechiturile” sosite ieri prin curierat.

Pe mine deja mă știu curierii, fie că e vorba de Hermes, fie DHL. Dacă nu văd mașina sub geamul sufrageriei, ocolesc casa pe peluză și îmi lasă pachetele în containerul pentru hârtie, cum i-am învățat. Ieri am avut recoltă bogată. Cinci pachete. Mda, probabil ca in timp ce le deschideam, aveam moaca unei mâțe scăpată la oala cu smântână! Bine că nu am oglindă în sufragerie!

Cu ce să încep?

Hai să fie gravura pe oțel, 1840, „Mânăstirea Istein”. Puțin ruptă in partea de jos, destul de proastă încercarea de restaurare, dar mă voi ocupa de ea mâine,  probabil.

Apoi… să fie o fructieră de argint, care mi-a părut o floare deschisă. Nu, nu puteam rezista! 1790 – 1800, nu foarte clar determinat.

Hai să mai fie si un tablou. O pictură în ulei pe panza de in, parțial deteriorată, dar care m-a fascinat din secundă în care am vazut-o: Sf. Andrei, sec. XVIII.

Abia acum, când scriu, realizez că nepotul meu,  bucuria vieții mele, nu e doar Tudor, este și Andrei…

Hai să mai fie, spre final și un pic de amor profesional, așa, ca să tindă ziua spre perfecțiune!

Un exemplar rar, dintr-o ediție limitată a Farmacopeei Colegiului Medical Regal din Edinburg, tipărită în 1758.

Am lăsat la urma o bucățică de suflet:

O gravură pe cupru, micuță și destul de „tanara”. 1910. Rothenburg ob der Tauber, intrarea în Primărie.

Amintirea micuțului oraș bavarez a fost una dintre cele decisive în hotărârea mea de a alege Germania pentru restul zilelor mele. Pentru că sus, în turnul Primăriei, privind orașul intr-un vârtej de emoții, de trăiri, de sunete, am avut pentru prima dată senzația de „acasă”. Atunci am simțit pentru prima dată care era locul meu. Au fost niște momente unice, de eliberare definitivă, de parcă atunci aș fi aflat pentru întâia oară cine sunt… O frântură de timp de o fericire absolută.

O zi perfectă, nu-i așa?

 

 

În vizită la rude

Am si eu o spaimă: că dacă stau prea mult într-un loc, prind mucegai. Deci, în condițiile în care duminică, în zona în care sălășluiesc eu se anunță 80% șanse de ploaie, e clar că trebuie s-o întind! Bine, bine, leg tinicheaua de coadă și plec, dar încotro?

Cât timp îmi pregătesc „micul” dejun, arunc un ochi pe hartă.  Zona Lindau- ului arată tentant… mda, stiu! Ar fi momentul să îmi vizitez niște rubedenii mai îndepărtate,  un gest de minimală politețe și, de ce să nu recunosc, și de curiozitate: oare cum arată, cum se vor comporta cu mine?

Cred că ar trebui totuși să dau un telefon… sun, ok, totul e în regulă,  pot să merg!

Eram nerăbdătoare, de ce să nu o zic drept…

Cu burta plină, am sărit în textile, am turnat în termos cafeaua rămasă în filtru si am intins-o. Mă așteptau cam o sută de kilometri și ploaia stătea să înceapă.

Cucoana GPS m-a trezit brusc din visare. Eram pe punctul de a rata virajul la stânga. Pe unde mă trimite nebuna asta?

Un drum îngust ca o alee șerpuia printre câmpuri, dealuri și păduri. Două-trei sate, desprinse parcă din povești, apoi mă anunță că am ajuns la destinație. Parcarea – evident, ticsită, ca în orice duminică. Găsesc, cu chiu, cu vai, un loc și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă descurc bine cu manevrele in spații strâmte. Alături,  un tip cu circumferința taliei cam cât înălțimea mea, îmbrăcat (natürlich, altfel cum???) în „costumul național” ( în traducere: șort si maiou  Addidas), hăhăie către blonda platinată de lângă el: „Hă-hă-hă, s-o văd pe asta cum mai iese din parcare!”

Simplu, măi Cocky! (Diminutivul substantivului comun „cocalar”. Folosesc diminutivul pentru că sunt intr-o pasă excelentă, nu că ai fi tu vreun simpatic!). O să ies exact cum am intrat. Oare de ce sunt unii conaționali atât de preocupați de soarta altora? M-am prefăcut că nu am auzit și m-am cotrobăit de card prin tașcă. 9 euro, mulțumesc, o zi plăcută!

Chiar la intrare în parc, o cutie cu boabe de grâu. Iau o mână si fuga la lac, să hrănesc rațele și lebedele.  Copii și adulți de toate națiile se bulucesc lângă mine, aruncând grăunțe in apă.  Întind pasul spre destinația finală. Pe aleea care ducea spre pădure, câțiva austrieci jumuleau un copac. Mă duc și eu, se putea nuntă fără zmultă? Aaaaa,  voi vă indopați cu cireșe amare, lăsați-mi și mie câteva, nu le hăpăiți pe toate!!!!

Am ajuns la poartă molfăind boabele aromate.  Starea mea de bună-dispoziție atinsese deja cote paroxistice. După ce primesc instrucțiunile protocolului obligatoriu de urmat, portarul imi permite accesul, precizând că puțin mai sus voi găsi un chioșc cu pop-corn. Bun, fii sigur, nene, că nu îl voi rata!

Eeee, și după ce m-am aprovizionat serios, am mai apucat să fac maxim zece pași,  că îmi zăresc prima rubedenie odihnindu-se pe un gard!

Tipul m-a privit indiferent, ca să nu zic plictisit. Hai,  las-o naibii,  chiar nu vrei să mă bagi în seamă nemituit???

I-am întins o floricică de porumb. A întins lăbuța încet și mi-a luat-o din palmă ca și cum i s-ar fi cuvenit. Cu aerul că îmi face o favoare! După care mi-a intors spatele. Na, poftim educație! L-am mai momit cu încă una, și încă una, și încă una… într-un târziu mi-a fost clar ca tipul era un șmecher de prima clasa. Hoooo,  că îmi epuizezi tot stocul si pentru ceilalti nu mai am! Imi făceam iluzii că voi găsi unul mai comunicativ… nici pomeneală! Toți erau indiferenți la mulțimea care colcăia in jurul lor. În cea mai fericita situație, se uitau la tine cu o privire cercetatoare:”Hei, tu! Îmi dai ceva bun sau mă duc la altul?”

M-a uimit felul gingaș în care își luau floricelele din palma mea. Abia imi atingeau pielea cu degețelele lor micuțe ca de nou-născut. Nu, nu era teamă. Mișcările lor erau lente, calme, firești, de parcă li se părea normal să le dai floricele de porumb. Iar expresiile lor… oh, erau pur și simplu incredibile! De la curiozitate la plictiseala, trecând prin indiferență, veselie, iritare (A țipat una la mine când m-am așezat pe o balustradă, în spatele ei, de am sărit doi metri în sus și a apărut instantaneu un supraveghetor, să se asigure că nu am pățit nimic), toată gama de sentimente pe care le considerăm strict umane, se putea citi pe fețișoarele lor.

 

Personal, consider ca asemanarea dintre noi este uimitoare…

Macacii sunt o specie amenințată de extincție. Câteva familii au fost aduse aici, la Affenberg Salem, în scopul de a le salva. Nu doar că s-au adaptat excelent,  ci s-au și înmulțit, intenția de a părăsi habitatul artificial fiindu-le total străină. Gardul care înconjoară pădurea nu le-ar fi un obstacol… dar cine e atât de prost încât să plece de la traiul bun? Prezența omului nu numai că nu îi deranjează, unii lasă impresia că ar căuta-o. Totuși, e bine să păstrezi distanța față de familiile cu puiuți. Mamele, dar mai ales tații, care își asumă in cel mai serios mod atributele parentale, pot deveni de o agresivitate extremă dacă li se pare că te interesează odoarele lor!

După ce ieși din pădurea macacilor, poți să te plimbi printre căprioare, sau să te zgâiești la zecile de berze ce și-au făcut cuib pe acoperișul clădirii de la intrare.

Una peste alta, duminică a fost o zi plină. Și așa, ca de final,  în timp ce mă îndreptam spre mașină,  o barză nu și-a găsit alt loc să se ușureze decăt capul meu, în hohotele de râs ale celor din jur. Am râs și eu, doar nu era să plâng, și am rugat un fritz să mă imortalizeze pentru posteritate. Din păcate, găinațul din păr apucase să mi-l șteargă o doamnă in vârstă. A rămas doar pe piept si pe poșetă. Si pe pozele câtorva spectatori care mi-au cerut permisiunea să se pozeze cu găinățata de mine…

 

Ăsta da noroc…

M-am oprit în Lindau, în drum spre casă,  să beau o cafea pe faleză.  O cafea excelentă și o priveliște pe măsură

Plec spre mașină. În dreptul gării, pe trotuar, în fața mea,  două bancnote: 10 si 20 euro. Nimeni în jur. Pagubașul… pe nicăieri! Am întrebat un cuplu care venea spre mine. Au scuturat din cap. Na, când aveam si eu ocazia să demonstrez că nu toți românii fură…

O fi fost găinațul de barză? Sper că nu la atât se reduce norocul meu…

Oricum, am decis că nu îi cheltui. Îi pun in albumul cu amintiri.

Ziua a doua. Sigmaringen si Donauquelle.

Dimineata începuse devreme, cu Mihai care ne dăduse deșteptarea tuturor: „Hai, treziti-vă, avem treabă!”

De pe canapeaua gri, cuplul somnoros Laurentiu+consoarta au răspuns la unison mârâind. Eu, făcută covrig pe canapeaua roșie, nu m-am putut abtine:” Ursule,  cafea ai făcut?”

Ursul păru putin încurcat, dar isi reveni repede: ” Nuuu, dar face Lălița!”

Am stiut instantaneu ce urmează. Un răcnet care a făcut panourile fotovoltaice de pe acoperiș sa vibreze: „Lălițăăăăăă! Scoală si fă cafea pentru toti!”

Apoi s-a auzit ceva bufnind in peretele de lângă mine. Am sărit în fund. Hmm, nu era decât papucul lui Laur, care il ratase pe Mihai…

În cele din urmă ne-am adunat toti cinci in bucătărie, ciufuliți si bezmetici. Eu m-am dus direct la filtrul de cafea, era prioritatea numărul 1. De la postul de comanda, am început să le prezint harta bucatariei: „In dulapul de lemn sunt oale, tigai si farfurii. La usa asta neagra e frigiderul mic, tot ce e in el e deja început. In sertarul de sub el sunt tăvi și vase pentru cuptor, în sertarele de la capătul blatului sunt tacâmuri, în corpurile suspendate sunt cești, pahare si condimente. Pentru altele… scotociți sau întrebați!”

N-am avut de lucru… se trezeste Laur sa intrebe:” Si in frigiderul ăsta mare e bere?” „Este și bere, zic eu, dar 99% e mâncare”

„Mădă – foamea! Si iti ajunge? Unul mai mare nu ai gasit sa-ți cumperi?”

Trebuie să spun că frigiderul cu pricina e un monstru negru, pe care mi se pusese pata cand l-am văzut pe un site de electrocasnice. Oi fi eu fan al Evului mediu, dar iubesc confortul contemporan, mai ales cand e vorba de bucătărie. Si cum bucătăria mea era pe nuanțe de lemn si negru, nu am stat pe gânduri, l-am comandat, prefacandu-ma ca nu vad prețul…

Probabil ca orice om cu cap nu ar fi raspuns provocării lui Laur, dar se pare printre multele mele carențe se numără și mintea…

Evident, de aici a pornit totul… am devenit ciuca bătăilor. Din nou. Inițial, pe subiectul grăsimii.  Ursul a ținut să precizeze că în cazul în care va mai veni foametea, ” cei grași vor slăbi,  cei slabi vor pieri”. S-o crezi tu, Mihai!  Apoi s-au legat toti de pijamaua mea cu Twety… 😥😥😥 o vechitura moale, de care nu ma pot despărți de vro zece ani… de multe ori ma intreb ce naiba e cu mine?!

Cum in toate convorbirile precursoare sosirii stabilisem cu Micky ca sâmbătă vopsim ouă, după ce ne-am pus la cale burțile, unii mai putin, alții… asa cum se cuvine 😉 , am trecut la treabă. Micky a stabilit că anul asta, de Paște, vom ciocni ouă coapte, nu fierte! OK, coană mare, cum poruncești tu!

Pe scurt, Micky a devenit dirijorul, băieții au ieșit pe terasă,  noi ne invarteam ca titirezii prin bucătărie, ca aveam si program de vagabondaj, iar timpul era scurt.

In mai putin de o ora totul era gata.

Pe cai, trib, Sigmaringen-ul ne așteaptă!

Până acolo, dacă optez pentru „Schnell Straße”, nu-s decat vreo 75 de km, dar practic pe B30 doar vreo 30. Cam cea mai plictisitoare porțiune de drum, cel puțin pentru mine, care o bat cinci zile pe saptamana, dus-intors. Cand am ajuns In Aspach (una din zonele industriale ale orașului Biberach-an-der Riß) si au văzut imensitatea platformei Böhringer Ingelheim-ului s-a făcut liniște în mașină. Mihai a deschis primul gura:”Si daca uiti unde ai parcat mașina?”

Hmmm, mi s-a întâmplat. De vreo patru ori…. Ce sa se întâmple? O cauti printre câteva sute de alte masini… umbli de nebun pret de un ceas printre ele, apoi iti aduci aminte ca de fapt ai parcat la sud, nicidecum la nord, asa ca traversezi un kilometru de parcare, curtea si încă pe atât până la parcarea din spate…

Iesim de pe B30 si virez pe un drum „judetean” spre Riedlingen. Peisajul e unul idilic. Sate minuscule, cu grădini îngrijite, în marea majoritate fără garduri, în care infloreau într-o sarabandă de culori si parfumuri narcise, lalele, zambile, meri si ciresi. Un verde crud iti odihnea ochii oriunde i-ai fi intors. Plantatiile de meri din Bodensee l-au uimit pe Mihai, arhitectul unei grădini de vis la el acasă, într-un sat de la periferia orașului nostru natal. Preț de un sfert de ceas s-a tot minunat de tehnica pomicola a nemților putin ciudată, de a planta pomii înclinați cam la 15 grade fata de verticală, de miile de hectare de plasă antigrindină care protejau culturile, de zecile de kilometri de sisteme de irigații. Da, Mihai… ăștia nu vin cu popa pe câmp sa invoce ploaia cu fum de tămâie…

Fără veste, castelul familiei de Hohenzollern a țâșnit de pe o stâncă în fața ochilor lor. Am auzit un „Uaaaauuu” la unison si am zâmbit. Exact aceeași reacție o avusesem si eu in urma cu ceva timp.

Am vizitat in decursul timpului câteva zeci de castele in Germania. Dar dintre toate, acesta este cel mai viu. Poate doar „Sans Souci” – ul s-ar apropia cumva de el.

Castelul Hohenzollern-ilor din Sigmaringen pulsează. Simți in el viață de cum ajungi in sala „scării pășitoare”, chiar la intrare, o scară de marmură sângerie, cu trepte late, foarte putin înalte, întreruptă de câte un palier median. De ce „scară pășitoare”?

Imi aduc aminte că la prima mea vizită în castel ghidul mi-a explicat înainte să urc, că numele scării vine de la faptul că atunci când o parcurgi, efortul nu este unul firesc, ci mai degrabă seamănă cu o plimbare cu pași ușori. Arhitectura ei a fost concepută ținându-se cont de rochiile extrem de grele și lungi ale doamnelor din familia regală. Ar fi fost, evident, catastrofal ca vreo principesă sau regină să se împiedice în poale și, în încercarea de a-și întâmpina oaspeții maiestuos, să o facă rostogolindu-se de-a berbeleacul pe trepte…

Eu nu purtam crinolină nici prima dată, nici acum. Deși mi-aș fi dorit… Dar in momentul în care am început să urc si să cobor scara de câteva ori, în sus și în jos, a trebuit să recunosc că într-adevăr,  nu simțeai că urci o scară. Chiar dacă ai fi fost inveșmântată cu 10-12 kile de rochie…

Din păcate, fotografierea nu era permisă nici măcar contra unei taxe când am vizitat castelul. Tot ce imi rămâne de făcut e să vă arăt câteva imagini preluate…

Dincolo de faptul că interiorul este unul care iti taie respiratia, castelul pulsează viață. Trecând prin saloanele somptuoase, ochii mi cațără flămânzi pe pereți, ca iedera dornică de înalt. Și se opresc pe tavanele care parcă plutesc,  ornamentate cu picturi ireal de frumoase. Totul începe cu primul salon, în care pe tavan un cal se îndepărtează mereu de tine, indiferent de unde l-ai privi. O iluzie optică redată într-o tehnică extraordinară. Galeria portugheză, galeria armelor, fumoarul domnilor, dormitorul si baia regală, camerele servitorilor, toate se înlănțuiesc intr-un carusel de imagini, obiecte, culori si sunete care te fac sa te întorci în timp. Parca te astepti ca de după colț sa apară un majordom. Simți nevoia să ieși în vârful picioarelor din camera de odihna de după baie, ca nu cumva să apară printesa și sa te prindă, intrus, pe acolo…

Macabră si oribilă mi s-a părut camera de vânătoare, și prima, și a două oară.  Dar am întârziat mai mult decat ar fi permis unei femei, de fiecare dată, în galeria armelor. Și cum altfel, când în cea mai mare colecție privată de arme și armuri poți admira săbii făcute pentru mânuța micuță a prințeselor aprige?

Dar când ajungi în bucatariile regale, spectacolul e desăvârșit. Pentru că la plitele seculare, printre oale si tigai de cupru la fel de vechi, câțiva bucătari glasează in zahar alune si fistic pentru oaspeți.

În castelul Sigmaringen, așa cum e firesc, în Sala Strămoșilor,  există arborele genealogic al familei de Hohenzollern. Ramura care a dat familia regală a României se oprește la Carol I. Pentru familia regală germană,  regele Ferdinand a murit în momentul in care acesta a decis să intre în război împotriva Germaniei, în august 1916. Ferdinand a fost renegat, iar drapelul care flutura pe castel a fost coborât în bernă. Portretele si busturile lui au fost îndepărtate din castel. Ca si cum nu ar fi existat niciodată. Ferdinand a fost considerat trădătorului familiei. Și poate chiar a fost… Momentul a fost unul de cotitură, care a dat cu totul alta direcție descendentilor săi. Dar cum din motive care țin strict de familie am o mare problemă cu „regele” care mi-a trimis in 23 august 1944 bunicul la moarte, mă abțin de la comentarii care pot fi considerate malițioase. Poate… cu alta ocazie, pe care in mod sigur nu o voi rata! 😉

Părăsind castelul, toți erau tăcuți. Încercau să se reconecteze la anul 2018, după mai bine de un ceas in care respiraseră aerul altei epoci…

După o înghețată savuroasă in centrul vechi al orasului, păreau însă gata să pornească spre obârșia Dunării.

La Donauquelle au realizat că sunt la peste 2000 de km de casă. Micky venise cu temele făcute. Știa că aici există o biserică după care a fost construită, copie fidelă,  biserica din Sulina.

Izvorul propriu-zis al Dunării de la Donauquelle este oarecum contestat. Și asta pentru că există trei surse, egale ca mărime, care generează fluviul. Mediatizarea și-a facut însă treaba și pentru tot mapamondul, Dunărea izvorăște din acea fântână…

De sus, de pe terasa de deasupra izvorului, toți admirau priveliștea. În stânga mea – Micky. Ne-am uitat una la alta si am rupt-o la fugă amândouă în jos, pe scări. Nu era nevoie să vorbim. Iar jos, lângă fântână,  ne-am scotocit de câte un bănuț. Îți amintești? Ne-am privit o secundă, ne-am rostit dorințele in gând și am aruncat fiecare bănuțul. L-am urmărit scufundandu-se, așezându-se cuminte peste alte mii de dorințe în așteptarea împlinirii.

Știe ce mi-am dorit, așa cum și eu știu ce si-a dorit ea. Fără cuvinte, fără confesiuni. Știm, pur și simplu.

Da, nu ne-am putut abține! Una din noi la vărsarea Dunării in mare, cealaltă la izvoare! Atât pământ și apă între noi și totuși nu m-a abandonat niciodată! De multe ori mă întreb ce am făcut eu bun in viață de mă iubește atât de mult Dumnezeu, încât m-a binecuvântat să întâlnesc oameni care să mi se lege de suflet pentru toată existența mea?

 

Notă auxiliară. Scurtă prezentare a istoriei casei regale din România.

 Familia regală a României este înrudită cu toate marile familii regale europene, inclusiv cu Familia Regală Britanică (dinastia de Windsor), Familia Regală a Spaniei, Familia Regală a Danemarcei, Familia Regală a Greciei, Familia Regală a Franței (Bourbon) și Familia Imperială a Rusiei (Romanov).
Familia Regală a României a fost întemeiată de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a devenit la 10 mai 1866 domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, iar în 1881, după dobândirea independeței statale, primul rege al României, schimbare consfințită prin amendarea constituției.

Reședința familiei de Hohenzollern-Sigmaringen se afla în orașul Sigmaringen, în apropierea munților Pădurea Neagră, nu departe de locul de unde izvorăște Dunărea. Dinastia de Hohenzollern a dat numeroase personalități istoriei medievale și moderne europene, cel mai de seamă fiind Wilhelm I, rege al Prusiei apoi împărat al Germaniei. Din ramura Hohenzollern-Sigmaringen se trage și Dinastia Regală a României. Deviza acestei case era Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) care a fost preluată și de către Dinastia Română.

Carol I a fost primul rege al României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. El a fost fiul Principelui de Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Anton. Mama lui a fost nepoată de frate a lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon Bonaparte. Regele Carol I a avut împreună cu regina Elisabeta un singur copil, și anume pe Principesa Maria de Hohenzollern. Principesa Maria nu putea moșteni tronul, legea Salică fiind încă aplicată în perioadă. Aceasta prevedea ca în lipsă de descendenți în linie bărbătească ai regelui, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora.

Întrucât în 1881 la proclamarea Regatului, Carol I și Elisabeta nu aveau nici un urmaș direct care să asigure continuitatea dinastiei, succesiunea s-a făcut din rândurile familiei regelui. Astfel a ajuns pe tronul României în 1914 Ferdinand I de Hohenzollern, născut în 1865, fiul cel mare al fratelui lui Carol, Leopold.

Carol IFerdinand a avut împreună cu Principesa Maria șase copii, dintre care unul a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.

 

Ferdinand IDupă câteva relații eșuate Regele Carol al II – lea s-a căsătorit cu principesa Elena a Greciei cu care a avut un fiu, pe principele Mihai. Acesta a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României.

Carol al II – lea S-a căsătorit cu Ana „a României” cu care are cinci: fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia, Maria și patru nepoți: Nicolae și Elisabeta Karina (copiii principesei Elena) și Mihai și Angelica (copiii principesei Irina. În 1997 regele Mihai a numit-o pe Principesa Margareta drept succesoare la conducerea Casei Regale de România. Nu are copii.

Regele Mihai a decedat la domiciliul său din Elveția pe data de 5 decembrie 2017, la vârsta de 96 de ani.

Sursa: wikipedia
Foto: wikipedia, Hepta

Ziua trandafirilor

The only one

După zile lungi in care s-a încăpățânat să tacă, adică să nu facă nici o floare, azi, în prima zi cu soare a explodat! Am ajuns acasa destul de târziu si m-am dus glonț la el, decisă să îl mut in fata casei, unde soarele nu arde atât de rau. Micky mi-a zis ca nu ii priește prea bine căldura amiezii, mai ales că stă intr-un ghiveci, nu in grădină si daca il iubesc, as face bine sa nu il mai las să îl ardă soarele.

Cand l-am văzut… nu m-am putut abtine sa nu ii sărut toti bobocii. 15. Oare vor înflori vreodata toti?

Încă nu are un nume. Mi se invârtește unul printre neuroni, dar… nu, mai bine nu! Mă mai gândesc…

Iasomia a înnebunit si ea…

Uneori am nevoie de atât de puțin ca să mă simt fericită… Nu lipsește aproape nimic. Hmmm, probabil din cauză că mâine e zi scurtă,  la ora unu toti vor începe să urle ca apucații „Feierabend! Feierabend!” O secție de nebuni, asta in care m-a mutat de vreo două săptămâni. Am noroc, totuși. Odată cu mine a fost mutat si colegul meu Uwe, cel de aproape doi metri înălțime, pentru care suta de kile a rămas o amintire îndepărtată, dat fiind că a venit căldura și omul consuma cam trei kilograme de înghețată pe zi. Să mai zic ca am si un coleg cam… Stop! Să nu fiu rea. Nu, nu e nazist. Doar că are o problemă cu străinii. Am fost avertizată că replica lui favorită ar fi „Auslander, raus!”,  deci sa nu incerc sa socializez cu el. Cam ăsta ar fi Tino. Ok, ne rezumăm la salut si atât! Incerc sa il ignor, dar il surprind de multe ori privindu-mă fix, cu ochii ăia albaștri. Tipul… altfel frumos icoană! Înalt, cu o osatură a feței perfectă, prototipul arianului pur. Păcat că e blond, singurul lucru care îi strică frumusețea. Într-o altă conjunctură, poate că tipul mi-ar fi plăcut. Dar când se uită la mine simt fiori reci pe șira spinării si mi se face frică. Iar tatuajele lui macabre nu sunt de natură să îmbunătățească absolut cu nimic sentimentul. Pentru prima dată imi doresc sa fiu mutată cât mai repede…

Azi, după două săptămâni de lucrat în aceeași încăpere, a venit la mine si m-a intrebat: „Tu esti Maria?” Hmm, nu, fritzule,  eu sunt Mădălina,  dar tu nu esti suficient de talentat lingvistic ca sa imi poți pronunța corect numele”…

„Ja, ich bin!”

„Gut. Ich bin Tino.”

Mi-a intors scurt spatele si s-a dus înapoi la masa lui.  De-a fost asta? Preambulul execuției????

La pauză de masă am iesit cu Uwe. E singurul pe care il cunosc din noul colectiv. Si locuim si in acelasi sat. Ne-am dus noi in sala de mese si sporovaind, ne-am cautat un loc la fumători.  Uwe si-a deschis cutia de un kilogram de înghețată, mi-a pus două linguri intr-un pahar, sa nu cumva să mor de poftă, iar restul a hăpăit-o in cateva minute. Eu abia apucasem sa iau doua guri din salata de pui, când lângă Uwe,  în fața mea, se așează… Tino! Cu aceeași privire: gheața albastră. Mi-a stat mâncarea în gât. Restul pauzei l-am umplut cu țigări si cafea…

O zi nemernică… În ultimul moment mi-am adus aminte că nu mai am acasă pâine. Am ieșit de pe B 30 și am intrat in Laupheim. Stop la Kaufland. Acolo gasesc cea mai bună pâine cu semințe.  Cum am intrat, mi s-au agățat ochii de ceva… Am întins mâna fara să mă gândesc. Firesc. Sunt ai mei!

Până la urmă, totuși, chiar dacă ai colegi problematici, niște trandafiri portocalii te pot legăna frumos cand adormi, nu?

Noapte bună, oriunde ați fi risipiți,  oricare v-ar fi visele sau chinurile!

Din nou…

Vineri am avut o zi infecta. Am ajuns la serviciu indispusa pentru că îmi doream să pot merge la Dinkelsbühl, la întâlnirea anuală a sașilor, dar programul in schimbul doi ma impiedica. Inițial mă gândisem sa imi iau o zi liberă, dar am renuntat, pentru că mi-ar mai rămâne prea puține zile pentru la vară. Nu, nu e doar o zi. Mai sunt si acele „brücken-tag”-uri pe care tot din concediu mi le ia si uite asa m-am trezit ca mi-au mai rămas doar două săptămâni…

Prost dispusă m-am dus la afisajul electronic sa vad ce am de lucru. Si ca sa fie ziua „perfecta”, am constatat cu oroare ca urma sa lucrez cu Stavroula!

La noi la serviciu e un amalgam de nații.  Sase nemti, un polonez proaspăt absolvent de facultate, doua croate, surori gemene, ce urmează să se pensioneze luna viitoare, după treizeci de ani de muncă în firma, o grecoaica, Stavroula, si subsemnata. Ma rog, or mai fi si altii, dar in laboratorul nostru cam ăștia suntem. Stavroula e colega de care fug toti. Nimeni nu vrea să lucreze cu ea si seful, Wolfgang, ca sa rezolve problema, o tot mută de la o masă la alta. Stavroula are o problemă. De fapt, doua. Una medicală și una comportamentală. O disfuncție endocrina, usor recognoscibilă după aspectul ei, ii cauzează bufeuri. Si cand o apuca, deschide toate geamurile si setează aerul conditionat pe maxim. Efectiv iti zboară nu numai probele de pe masa, ci și urechile. Pana la un punct, toti înțelegem. Problema comportamentală e însă mai gravă, pentru că femeia nu vrea să țină cont de faptul că alți zece colegi nu pot suporta curentul ăla înfiorător. Dacă închide cineva geamurile, în secunda doi le redeschide. Negocierile, rugamintile, avertismentele au rămas fără efect. Stavroula face tot ce stie.

La zece fara un sfert  cand s-a sfarsit coșmarul, urechea mea dreaptă părea străpunsă de o tepusa. Ajunsă acasa m-am doftoricit cu un Brufen de 600 mg si m-am băgat în pat. Peste noapte m-a trezit durerea. Perna si parul erau năclăite de secretie purulenta, pe trompa lui Eustachio o luase la vale, în gât, alta parte. Simțeam gustul oribil in gura si ii multumeam lui Dumnezeu ca infectia se drena. Dă-i cu antibiotic, coană mare ca e groasă. De frica am stat in fund toată noaptea. Week-end-ul a fost oribil. Luni, telefon la medic, ca de condus nici nu se punea problema. Continuam tratamentul. Miercuri, programare la clinica, în Ulm, la O.R.L.-ist.

Oricum, automedicatia mea a fost buna. Azi am fost in stare sa ma urc la volan. Si am început să semăn a om. Capul mi s-a desumflat, pot deschide ochiul drept, nu mai fac febra, pot înghiți și altceva decât lapte. Zombi a redevenit ființă umană!

Evident că am avut parte, dincolo de consultație, lavaj, ace etc si de o prelegere despre inconștiență, superficialitate si alte cele. Hai, nenea doctoru’, ma lasi? Încă nu m-am ramolit de tot, am facut o facultate la modul serios si imi iubesc profesia. In douăzeci de ani de când o practic, daca nici atâta lucru nu as fi stiut, imi băgăm degetele in priza! L-am lăsat să își epuizeze repertoriul, pentru că așa e politicos. Dar cand a încheiat victorios cu intrebarea „De unde știați că amoxicilina e potrivită pentru asa ceva?”, nu m-am mai putut abtine. „Pentru ca amoxicilina  in asociere cu acid clavulanic sau orice cefalosporina de prima generație sunt antibiotice de prima electie in otita medie supuranta acută. Si pentru ca e treaba mea să știu asta. E meseria mea.”

Mi-am savurat calmă mica mea victorie. A rămas blocat, apoi a urmat o conversatie pe care fritz-ul nu mai avea de gând să o încheie. Ne-am despărțit în final cu cordialitate, eu cu cartea lui de vizita in buzunar, el cu a mea. Toată lumea fericita.

Pe cand am iesit din clinica, a început furtuna. Cerul Ulmului se intunecase brusc, acoperit cu o pătură neagra de nori, sfasiata zgomotos de fulgere imense. Am alergat până la masina, o ploaie rece era tot ce imi lipsea!

Cand am iesit pe B 30 turna cu găleata. In dreapta, Erbach-ul era luminat de soare. In stanga – întuneric!

L-am simțit. Nu stiu cum. Nu stiu nici de ce. Doar am stiut ca trebuie să fie acolo. Si abia dupa ce am trecut de parcarea in care altădată inotasem in curcubeu, l-am văzut. Enorm. Complet. Un arc perfect, dublu. Am cautat cu mâna dreaptă telefonul pe scaunul de alături. Poate reușesc….

Se apropia porțiunea in lucru, cu limita de 80 km / oră.  Poate…

Câteva imagini fugare, pale,  parțial obturate de stalpul parbrizului…

 

 

Stiu, sunt niste poze…. vai de steaua lor! Atât am reusit, cu o mână pe volan, cu cealaltă pe telefon. Nu am vrut să risc mai mult.

Curcubeul m-a vegheat până la ieșirea de pe B 30. Cand am intors capul sa il mai vad odată, dispăruse. In cateva clipe. Asa cum dispar uneori si oamenii.

Rămăsesera in urma lui un parfum si o voce anume, sau poate mintea imi juca feste.

Si o poveste…

Se spune că dacă ajungi la capătul curcubeului, vei gasi o comoara…

Zâmbesc. Fără un motiv anume…

Zâmbesc unor amintiri…