Azi nu ți-am putut lua crizanteme. Carantina mă ține încă închisă în casă. „******”, însă, se încăpățânează, în ciuda frigului de afară, să mă bucure cu flori la fereastră. Azi, florile lui ți le dau ție! Te iubesc!
79
Mic up date
Nu știu cât a trecut de când nu am mai scris nimic. Poate un an. Poate mai puțin. Poate mai mult. Habar nu am. Am crezut că o să mă obișnuiesc cu cloncănitul mesajelor, dar n-am reușit. Ca urmare, am dezinstalat de pe telefon tot și m-am ținut departe de laptop și de desktop.
Și pe mine, ca pe mulți alții, toată nebunia asta cu pandemia m-a afectat destul de mult. Asta nu înseamnă că am renunțat la ideile mele, „puține dar fixe”, cum ar zice soră-mea. Dimpotrivă, restricțiile de tot felul le-au înrădăcinat și mai bine.
Cineva mă întreabă de ce am restricționat comentariile. Uite-așa, că m-am săturat de spam-uri. Oricum îmi umplu unii frigiderul pe nenorocitul ăla de Facebook, măcar aici să am liniște.
Nu, casă încă nu mi-am cumpărat, dar caut în continuare, până găsesc ceva potrivit pentru o babă nebună dotată cu un pseudo-cotoi portocaliu și vagabond. Apropo, 6 kile avea la 6 luni, a crescut binișor de atunci…
Rețete noi? Întotdeauna! O să le pun și aici…
Pentru cei care mi-ați cerut recomandări de medici români în Germania: nu sunt bază de date, nu sunt Registrul Medicilor, dar puteți afla cam tot ce vă doriți în grupul ” Pacienți și doctori români în Germania „.
Pentru informații legate de medicamente deficitare în România sau orice alte probleme legate de medicamente, încercați pe grupul „Medicamente, interacțiuni, farmacovigilență”.
Chiar dacă nu vă pot răspunde eu, sunt acolo o mulțime de colegi farmaciști și medici care vă pot ajuta.
Mă gândesc că mi-ar fi mai ușor să vorbesc decât să scriu. Adică un canal YouTube. Deocamdată trebuie să mă lămuresc cum funcționează programul ăla de editare… 🙄
Data viitoare o să vă povestesc despre un medic român neurochirurg și aventurile lui în țara mamă.
Să auzim de bine!
48
Ora cinci și jumătate dimineata. Îmi făceam liniștită cafeaua, când începe să sune telefonul. Cine naiba are insomnii??? Fug repede în dormitor, iau telefonul, văd „mami”. Mi s-au înmuiat picioarele. Primul meu gând a fost că s-a întâmplat ceva rău. Mami nu sună niciodată la ore de-astea.
„Heeeei, Mădă, fix la ora asta, acum patruzeci și opt de ani, ti-am auzit gura prima dată! Și zbierai, frate, premonitoriu! De atunci nu-ți mai tace gura!”
Na, poftim urare!… Eh, asta e mami!
Nu, nu uitasem, cum mi se întâmplase altă dată. Luni am avut grijă să comand toate cele cuviincioase pentru colegii de serviciu, doar că buimacă, dimineață, nu am procesat corect că azi e 24 iulie. Ce chestie, jumătatea lui 48! Cineva îmi spunea că anul ăsta va fi unul bun pentru mine… sper…
Vă mulțumesc tuturor pentru mesaje. M-a surprins să văd felicitări de la oameni care nu mă cunosc personal, dar a fost o surpriză plăcută. Vă mulțumesc că v-ați pierdut timpul cu mine, scriindu-mi mesaje. Aș vrea să vă pot scrie pe toți, dar mulți ați scris anonim, mi-e imposibil să știu cine, ce a scris…
Indiferent că ați optat pentru comentarii pe blog, mesaje pe chat, mesaje pe Facebook, apel pe What’s app sau telefon direct, vreau să știți că m-ați tulburat… și vreau să vă mulțumesc nu numai pentru urări și gândurile bune, ci mai ales pentru sentimentul unic pe care îl ai când vezi că cineva se gândește la tine…
Mă întreba un coleg de liceu cum mă simt la 48 de ani… Păi cum să mă simt, că la 24! Asta, așa ca să fiu în tandem cu data… Puține probleme cu hertz-ul, dar mai mult ca sigur că temperaturile sunt de vină, în rest… nici o problemă, nici la mansardă probabil că nu am progresat! Asta-s eu, n-am ce face!
Sâmbătă seara am musafiri. Colegi, prieteni… curte mare, patru camere disponibile, grătar, înghețată multă pentru Uwe, vin românesc pentru Tino ( îi place, a devenit fan, dar nu găsește mereu Grasă de Cotnari 🤣🤣🤣, m-a pus să îi promit ca îi aduc când vin din țară vin de care i-am dat ultima dată… fie vorba intre noi, Fritz-ul habar nu are, ultima dată l-am servit cu un rosé de Măcin, de la un amic din orașul meu natal, care si-a deschis o cramă!), tort de ciocolată pentru Dana și pentru mine, eventual și pentru ceilalți 😆… sincer, abia aștept! Ah, da, să nu uit, Frau Josephine, onorabila proprietară de 86 de ani, și-a anuntat prezența fără echivoc… locuiește în casa vecină și toată ziua muncește în grădină… sper să nu îi vină și chef de dans…. habar nu aveți voi câtă energie poate avea femeia asta… am iesit la o plimbare cu bicicleta cu ea în urmă cu două săptămâni, a scos untul din mine…
Mai e puțin și se sfârșește ziua. Ziua MEA. În minutele rămase mă voi gândi la cei pe care îi iubesc. Că așa sunt eu…
Noapte bună și parfumată tuturor, oriunde ați fi risipiți în lume!
Iubitul meu…
… Nu am prea multe de spus. Mint. Am multe de spus, dar nu mai pot…
Singura bucurie din ultima vreme a fost azi. Iubitul m-a așteptat azi cu cea mai mare surpriză. Da, da, „*****n”, chiar el!
Voi adormi fericită în noaptea asta, știu că e lângă mine, iar dimineață, când mă voi trezi, îmi va zâmbi de la fereastră…
Noapte bună, „******”!
Ungaria??? Nu, mai bine Ochsenhausen!
Cred că de la ploaie mi se trage! Azi a fost zi liberă pe aici. Și ne-am căpătat și cu punte pentru mâine, așa că beneficiez de un week-end prelungit. Dar, ca întotdeauna, când trebuie să mergi la lucru e soare și frumos, când ești liber, plouă… Și nici de dormit nu poți că ceasul intern e setat pe trezire la cinci și jumătate…
A plouat toată ziua. Nu m-am putut ocupa de flori, așa că am preferat să lenevesc, citind. Ar fi trebuit să mai fac niște actualizări la câteva module pe blogul ăsta, dar mi-a fost atât de lene…
Abia acum, când mi-am adus aminte, am deschis panoul de administrare. Și, spre surpriza mea, m-am trezit că m-a vizitat cineva din … Ungaria, cu un Samsung! Alooo, eu nu vorbesc maghiara! Or fi urmașii lui Racokzy??? Cine naiba să mă caute pe mine din Ungaria???
Cristinica, acum o să spui că a fost un bot. Nu a fost. Întâi pentru că am blocat tot ce înseamnă indexare a blogului de către boți. Și doi, pentru că vizitatorul a avut tentativa de a lăsa un comentariu la ultimul articol, dar s-a răzgândit și a fugit repejor că hoțul speriat că ar putea fi descoperit. Sau, poate, s-a gândit că nu știu o boabă ungurește… Egal, pagubă-n ciuperci! Oricum nu aș fi înțeles nimic, deci…
Mâine încep serbările orașului. Dacă nu plouă, mă duc! Se poate nuntă fără zmultă? Nuuu, clar! E de-a mânca o înghețată și de a căsca gura. Eventual poate dau o raită și pe la Abație.
Mâine revin. Și dacă am poze, vă arăt. Că tot mă ruga vizitatorul care semnează Costin să îi zic ceva despre ea…
Incerc, dar nu promit. Știți voi cum e cu scrisul la mine…
De leac…
Patru zile aglomerate, merit să mă răsfăț puțin, că de mâine o iau de la capăt…
Se umple, se umple… Miroase a fructe de pădure, am si un Spătburgunder, sper doar să nu adorm in cadă!
Micky, ar trebui să faci asta din când în când!
Toți ar trebui să vă răsfățați așa… vă tentează?
Chiar dacă ție nu-ți pasă!
M-am întrebat de multe ori de ce mă încăpățânez să îmi țin încă ancorele în trecut. De ce nu mă rup, o dată pentru totdeauna, de ceea ce a fost! Nu pot sau nu vreau? Încă nu am reușit să îmi dau mie însămi un răspuns.
În urmă cu vreo patru ani vorbeam cu un prieten plecat din țară despre votul diasporei. Eram vehementă. „Cei plecați nu ar trebui să aibă dreptul de a vota! Au ales să trăiască departe de chin, să voteze acolo unde sunt, nu să decidă ei ce e mai bine pentru mine, care stau și îndur aici!”… Aveam convingerea fermă că am dreptate. Nu am realizat nici măcar o secundă că greșesc. Mai mult, nu am pus nici măcar o secundă problema că s-ar putea să gândesc greșit. Nu mi-am pus nici măcar o secundă problema că că rănesc… Urât, foarte urât…
Azi sunt și eu în aceeași situație în care a fost prietenul respectiv. Și bineînțeles că văd lucrurile altfel. Pe de o parte pentru că abia acum înțeleg ce înseamnă să trăiești în altă țară, pe de altă parte probabil pentru că viața m-a schimbat mult și mi-a temperat pornirile războinice. Am învățat multe. Atât de multe încât am ajuns să mă întreb unde este Mădălina de acum patru ani…
Intru foarte rar pe Facebook. O fac doar pentru a mai vedea ce se mai întâmplă în lumea farmaceutică românească, pe „Farmaciști și asistenți de farmacie din România „. Și, bineînțeles, când intru, intru și în discuții private pentru că mulți colegi sunt curioși despre ce înseamnă să lucrezi în una dintre cele mai mari fabrici de medicamente din lume. Săptămâna trecută o colegă mi-a zis că nu ar trebui să am dreptul de a vota, pentru că sunt o lașă, o trădătoare care a fugit ca un șobolan când corabia stătea să se scufunde, că am plecat ca să îmi fie bine, fără să îmi pese de ce las în urmă.
A fost secunda în care mi-am adus aminte de mine, cea de acum patru ani. Aș fi putut încerca să îi explic că vreme de douăzeci de ani m-am zbătut pentru profesie, punând-o înaintea vieții mele private. I-aș fi putut pune dovezi concrete cu tot ce am făcut, de la organizare a Colegiului Farmaciștilor în anii ’98, până în 2014, până la legislația în vigoare, unde chiar și azi se mai găsește semnătura mea. Dar era inutil. La vremea respectivă ea era doar o adolescentă. Nu avea rost…
Dar palma m-a durut. Și mi s-a părut nedreaptă. În alte condiții m-aș fi înfuriat pe ea. Aș fi argumentat. Poate aș fi scos-o din lista de prieteni și aș fi blocat-o. Dar nici măcar nu m-am putut supăra pe ea. Pentru că m-am văzut în ea pe mine, cea de altădată, care își imagina că va schimba lumea în bine și va reașeza profesia de farmacist acolo unde îi este locul.
Nu am scos-o din lista de prieteni. Nici nu am blocat-o. Îi doresc să nu fie niciodată dezamăgită și să nu treacă prin ce am trecut eu.
Viața te schimbă. Uneori în rău, alteori în bine. Nu știu dacă la mine e prima sau a doua variantă, dar știu că am învățat ce înseamnă toleranța. Că viața nu este făcută doar din alb și negru. Că evenimente cu impact emoțional major asupra ta te pot schimba radical. Că uneori sau deseori greșești, că regretele târzii nu ajută, că uneori primești o nouă șansă, alteori nu, că indiferent unde te-ai afla sau ce ai face, unele lucruri nu le poți smulge din tine oricât ai vrea… iubirile alea care ajung să fie parte din tine și să te definească.
Chiar dacă sunt o corcitură de nații, mă definesc ca româncă. Acolo m-am născut. Familia mea nu a considerat de cuviință că ar trebui să învăț a grăi și grecește, și ungurește, ci doar românește, plus ce se invăța în școală. Asta mă face româncă? Dacă aș fi vorbit maghiara aș fi fost principesă Racokzy? Dacă aș fi vorbit greaca aș fi fost aristocrată grecoaică? Nu cred că limba maternă te definește ca apartenență națională ci ceea ce simți.
Azi voi merge în Ulm să votez. Chiar dacă va fi probabil un alt referendum inutil. Chiar dacă habar nu am cine candidează pentru Parlamentul european. Pur și simplu nu vreau să se folosească nimeni de absența mea la vot.
Mulți prieteni mi-au spus că nu vor merge la vot pentru că nu contează votul lor.
Eu nu o să îți zic „Du-te la vot!” Pentru că dacă ție nu-ți pasă, eu nu pot face nimic!
Mă duc să votez. De ce? Pentru că… fir-ar să fie, îmi pasă! Da, îmi pasă, indiferent ce crezi tu despre mine! Și o să îmi pese mereu. Doar că tu nu știi! Și probabil e mai bine așa.
Oare și azi, când voi ajunge lângă Dom, clopotele de porțelan vor începe să bată?
Ce are ea și nu am eu? Multe…
Una dintre primele persoane pe care le-am cunoscut când am părăsit Heilbronn-ul în favoarea Biberach-an-derRiß, a fost ea. O semi-nemțoaică, născută acum patruzeci și opt de ani dintr-o băștinașă și un emigrant român. O femeie frumoasă, rasată, genul ăla pe care îl simți aristocrat prin simpla prezență, fără să deschidă gura, fără să facă nimic…
Contrar așteptărilor mele, Diana nu a învățat românește în copilărie. Doar germană. A fost un șoc pentru mine să aud chiar din gura ei că învață românește de pe internet! Și spaniolă. OK, Diana, dar… de ce? Viața ta e plină! Ai un copil! Ai o familie! Ai o profesie în care, har Domnului, excelezi, de ce???
„Pentru că îmi place. Vreau să știu… nu știu, așa simt, așa fac!”
Puține persoane reușesc să mă impresioneze la prima vedere cum a facut-o ea.
Ca profesor de limba română știu că limba mea maternă este nu grea ci foarte grea. Cu atât mai mult cu pentru un vorbitor nativ de limbi germanice. Altă gramatică, altă topică… Diana vorbește românește fluent. Cu ordinea firească a cuvintelor în propoziție, fără să gândească în germană și apoi să traducă în română, cum fac eu. Da, uneori mai întreabă ” Ce-i << șantier >>?” Și trebuie să îi spun „Baustelle”… dar mă lasă mută fluența cu care susține conversații lungi, pe orice temă…
Diana este o capacitate intelectuală. Una dintre puținii care mă fac să mă simt muuuuult mai mică decât sunt.
Dar nu despre calitățile ei vreau să scriu acum, ci despre un fapt care mi s-a relevat abia acum, în plină campanie electorală.
Unde ați intalnit la noi vreun avocat confirmat în Barou, certificat și răscerticificat, să ia din timpul lui că să facă voluntariat??? Și nu o zi-două! Ani!!!
Are tot ce își dorește. E realizată din toate punctele de vedere. Și face în continuare voluntariat. Adică muncește neplătită. Câți avocați de-ai noștri ar merge să îngrijească bolnavi în timpul liber? Și nu doar avocați…
Voluntariatul este o noțiune care tine de excepție în România. Aici este ceva firesc, normal. Oamenii se implică în viața comunității cărei îi aparțin. Vineri mi-a sunat la ușă o adolescentă. Să fi avut maxim șaisprezece ani. Mi-a înmânat un pliant și mi-a zis că dacă am haine pe care nu le mai îmbrac, în stare bună, le-aș putea dona asociației lor, care se ocupă de ajutorarea persoanelor defavorizate…
Diana este un model pentru mine. Nu atât pentru frumusețea și inteligența cu care a dăruit-o natura, cât pentru principiile și conduita de viață. Pentru ambiția fenomenală pe care o are, pentru puterea de muncă pe care rar am întâlnit-o și pentru tenacitatea cu care își urmărește țelurile. M-am întrebat de multe ori de ce nu sunt si eu că ea… ce are ea în plus? Ce nu am eu?
… Ambiție… inteligență… determinare… destul de multe!
Acum candidează la Europarlamentare și despre ea vorbește, ca întotdeauna, foarte succint: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1197708280391506&id=274193146076362
A înțeles că aleg să votez pentru România. Sau, cel puțin așa sper…
Între prieteni și țara care m-a forțat să o părăsesc, aleg țara. Greșesc? De ce îmi mai pasă încă? Sunt condamnată să port în mine iubiri nereciproce???
Florilor mele
Viorica, Oana Lăcrămioara, Florentina, Narcisa, Camelia, Margareta, Viorel, Florin…
E soare în Ochsenhausen. E soare și în mine. Să vă fie ziua senină și caldă. Să vă bucurați de viață și de cei dragi. Să trăiți fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Să vi se împlinească toate visele, să vă fie viața plină de bucurii că cireșul de flori!
Tuturor florilor care mi-au răsărit în viață, o floare!
Zâmbet de primăvară
Știu că am promis un articol despre casa nouă. E aproape gata. Până luni am liber, voi avea timp să îl corectez. Dar azi am lucrat în grădină. A fost prima zi caldă, cu soare, de când m-am mutat. Și prima zi în care s-au deschis bobocii cireșului japonez din livada mea! Nu pot să nu împart cu voi frumusețea asta!
Să vă fie soare în suflet și omul drag in brațe oriunde ați fi!