Nu am crezut…

Nu am crezut niciodata ca te poti imbolnavi de dor… ca te poti topi incet, fara sa iti dai seama, prins de rutina cotidiana…

Doar ca uneori, dimineata, foarte devreme, sau noaptea, foarte tarziu, pe soseaua pustie, in drumul spre casa, te bantuie tot mai des câte un gand… E atât de simplu…. doar o miscare scurta a mainii si totul se incheie…

Vine Craciunul. Vine si…

A mai trecut un an. Fluturii mei au inghetat. M-am sfaramat in miliarde de bucati ce s-au imprastiat printre amintiri.

Mesteceni agonici imi marginesc drumul spre casa…

Vine iar Craciunul. Si nu doar el. Târaste un puhoi de amintiri…

„De Craciun, toate drumurile duc acasa!”

Sau, cel putin, asa ar trebui…

Primul drum cu trenul. Prima masina. Prima experienta cu conationalii nostri.

Intr-o dimineata ploioasa de duminica, in care ma simteam prea deprimata sa plec la plimbarea obisnuita, mi-a tunat prin cap, ca, deh, tuna si afara, sa imi cumpar o masina. Nu de alta, dar Peugeot-ul tipa cu insistenta dupa un rulment si dat fiind ca se apropie vertiginos data reintoarcerii pe meleagurile natale, timpul e o chestiune la care stau destul de prost. In fine, motive au fost multe, pentru o femeie nu e greu sa le gaseasca atunci cand o apuca dorul de shopping, nu?

Bref, am hotarat ca iau masina. Bun. Cauta, fato, o firma de masini, ca una noua inca nu iti permiti, decat cu conditia sa mananci o vreme mai lunga paine cu marmelada… iese din discutie, categoric. Caut eu ce caut… probleme! Desi venitul nu e unul chiar de lepadat pentru un auslander poposit aici doar de un an, ma trezesc refuzata de toti. De ce, frate? Pai simplu, cucoana! Desi salariul tau e destul de dragut, inca nu ai depasit celebrul „probezeit”de sase luni. Pe aici, pe la fritzi, orice job nou debuteaza cu o perioada de probe de 6 luni. Timp in care, ca intr-o poveste de amor, tu si angajatorul va studiati reciproc si va ganditi daca ramaneti sau nu impreuna. Oriunde te-ai duce, nu scapi de acst „probe zeit”. Asa ca ai doua variante: ori mai astepti pana la sfarsitul lui decembrie, ori cauti mai departe! Evident, asteptarea pana la finele anului anula plecarea in Romania, ceea ce iarasi iesea din discutie! Am mai cautat eu putin si uite ca dadu norocul peste mine! Gasesc tocmai langa Nurnberg, mai exact in Furth, un dealer care imi accepta finantarea asa, cu „probezeit”. Leider, cum zice fritzul, nu ma puteam apropia de mult-doritul meu Volvo, asa ma orientez la ceva mai potrivit buzunarasului meu. Ceva nici prea-prea, nici foarte-foarte. Perfect. Aranjez sa merg marti dimineata vreo 300 km sa vad masina, sa fac un test, in fine, toate cele premergatoare.

Constiincioasa, imi anunt seful ca marti nu pot veni la lucru. Kein Problem, liebe Frau!, zice asta. Cred si eu, la cate ore am in contul de timp suplimentar, mi le ia de acolo pe cele opt de marti.

Pornesc dimineata cu noaptea-n cap. Pana la Ulm, drumul a fost sacaitor, forfota mare pe „schnell strasse”, oamenii mergeau la lucru! De la Ulm insa, autostrada A 7 imi oferea alta perspectiva asupra curgerii timpului. Nici nu am realizat cat de repede am ajuns in Feuchtwangen, unde am intrat la mustata pe A 6, spre Ansbach, apoi Nurnberg. Furth-ul e la o aruncatura de bat…

Navigatorul m-a dus pana la poarta Autohaus-ului. Asta nu a fost o problema. Problema a aparut in momentul in care am scapat printre masini…

Am uitat instantaneu Audi pentru care venisem. M-am lipit de o Toyota, care mi s-a parut net superioara din toate punctele de vedere. Am analizat toate variantele si m-am decis definitiv la ea. Moment in care a aparut a doua problema: patronul a plecat si m-a lasat in grija unui angajat. Ghiciti? Roman!

Baiatul incepe sa imi recomande sa ma reintorc la Audi. L-am ascultat o vreme laudandu-mi sonorizarea exceptionala, motorul „extraordinar”de 1,6 D, incalzirea din scaune, care pentru o femeie e importanta, nu-i asa, doamna?, infailibilul navigator din dotarea masinii, pana cand m-am plictisit sa-i ascult aberatiile.

Baietas, deocamdata stau bine cu vezica urinara, desi sunt destul de babaciune, cum ma gratuleaza sora-mea! Cine dracu ti-o fi zis tie ca e importanta pentru o femeie incalzirea din scaune? Nevasta-ta stie ce debitezi tu? Probabil ca nu, altfel ai fi umblat in carje…

Harmalaia din masina ma lasa rece, nu ascult manele si nu am nevoie de tub de basi. Navigatorul ala e o gluma proasta, cat despre motorul „extraordinar”de 1,6 Diesel… chiar am fata de idioata?

Uite cum sta treaba, eu vreau Toyota. Da sau nu, ca mai am de mers inca 300 km inapoi!

Cu toata nefericirea lumii in suflet, se apuca baiatul sa faca actele. Terminam noi hartiile, imi da briful mare si briful mic, semnez contractul, ma urc in Peugeot si inapoi acasa.

Miercuri – fuga la Kreisstadt sa imi inmatriculez jucaria. Ma incercau o fierbinteala si niste buze crapate care nu prevesteau nimic bun, dar dat fiind ca in Biberach an der Riss era targ mare, nu am rezistat sa nu trag o partida de dardaiala printre negustori. M-am rasfatat cu niste ionatane din Bodensee, favoritele mele, apoi am decis ca am clantanit destul si ar fi cazul sa ma intorc acasa.

Ajunsa in vastele mele apartamente imperiale, am cazut ca o musca. Rau si rau si tot mai rau… coana mare, ai facut treaba buna! De-aia cu frisoane, cu varsaturi, cu tacam complet! Adica daca tot ma imbolnavesc o data la deceniu, macar cand o fac sa fac o treaba serioasa, nu de amatori… telefon la nenea doctorul, asta imi zice ca daca nu stiam, si apotekerinele se imbolnavesc, da, nenea doctoru’, stiam, da’ na, am zis ca o fentez si anul asta!

Consemnata la domiciliu pana vineri, cu interdictie de socializare, sa bolesc in liniste, sa smarcai de muci linistita si fara stres ca ma aude cineva si ceaiuri calde pana fac broaste in burta! Fara paracetamol, da, stiu, alergie!

Nasoala treaba sa zaci ca un caine mort cand tu esti obisnuita sa functionezi la regim turbo… Ma rugam sa fiu in stare sambata sa merg dupa masina. Na, uite ca Dumnezeu s-a indurat de mine. Imi fac eu vineri rezervare la biletul de tren, surescitata nevoie-mare, ca n-am mai mers niciodata cu trenul in Germania si trebuia sa il schimb de trei ori pana acolo. Dar, spre linistea mea, Caile Ferate Germane mi-au trimis pe telefon, ca la retarzii mintal, pas cu pas cum trebuie sa schimb trenul. Ca sa nu mai vorbesc de bunele obiceiuri ale fritzilor de a cauta orice pretext ca sa faca reduceri: pe week-end, biletul avea reducere 50%.

Trenul era unul de navetisti. Clasa a doua. Interiorul? Mult peste clasa 1 din Romania! Tapiteria din material textil, nu musama; priza pentru incarcat telefon/tableta. Afisaj electronic cu directia de deplasare, viteza in timp real, iar in apropierea statiilor, indicatii scrise si audio despre statia care urmeaza si localizarea peronului. Dar sa nu uit de locul de joaca destinat copiilor, undeva pe la mijlocul vagonului, ca nu cumva alti calatori sa fie deranjati de pui falcosi de fritzi care topaie desculti.

Am traversat Bavaria inghetata si am ajuns fara probleme la Furth. Pe 300 km, cat a fost calatoria, nu a aparut nici un controlor, deci nu am putut sa ma zgaiesc la o eventuala scanare a patratelului din telefonul meu de catre un „nas”… unica dezamagire!

La gara m-a asteptat romanasul de poveste cu ( evident, nu se putea altfel!) BMW-ul lui de care era tare mandru. O cocalareala cu kilometraj dublu fata de ce alesesem eu, cu o cutie de viteze automata ca pentru retardati. In fine, am eu o problema cu BMW si Mercedes… e o tacaneala de-a mea!

Pe drum apuca sa imi spuna ca totul e gata, trebuie doar sa semnez hartiile pentru banca. Normal ca asa trebuie sa fie, baiete, totul gata, ca eu am inmatriculat masina!

Dar…

Cand ai de-a face cu romani sau cu turci, intotdeauna trebuie sa apara un „dar”. Combinatia de roman-turc este insa una de-a dreptul exploziva. Pentru mine. Evident, nu se putea ca totul sa fie usor si simplu.

Ajunsi la firma, eu cu actele masinii in poseta, tipul imi da un nou contract sa il semnez. Reflex, dau cu pixul, dupa care ma uit la hartiile pe care mi le intinde, cele pentru banca si mi se face rau instantaneu. In hartii mi se vindea acel Audi

Am tras aer in piept incercand sa raman calma. Ce-i asta? am intrebat

Nu stiu ce l-a blocat. Calmul meu care nu prevestea nimic bun? Putin probabil, doar cei care ma cunosc foarte bine stiu ca atunci cand devin ca gheturile arctice se lasa cu razboi mare… habar n-am, cert e ca s-a scuzat, ca a fost o greseala, ca reface imediat hartiile. Ce refaci cu banca, baietas, sambata la ora 12??? Urmeaza cumva sa imi spui ca nu poti lua legatura cu banca, sa iau deocamdata Audi si apoi o rezolvam sau ce?

Face tipul alt rand de hartii si mi le intinde victorios sa le semnez. Le iau, ma uit, vad „Toyota”. OK, in regula. Mai arunc o data ochii si vad ca as fi platit un avans de 3000 de euro, finantarea pe vreo 8000, plus o asigurare de asistenta rutiera de 500 de euro bagata in credit. Ma uit mai jos si vad o chestie care pune capac: masina din hartii avea motor 1,4, nicidecum 2,0. Eeee, frate, ala a fost momentul in care s-a trezit in mine Katrina!

I-am dat termen de 30 de minute sa isi cheme patronul turc in birou si sa imi pregateasca actele in conditiile de marti. Daca trece o secunda peste cele 30 de minute, imi sun avocatul, politia si zoll-ul. Adica, baiete, avocatul oricum mi-l sun, ca povestea asta cu avansul pe care tu sustii ca eu l-am dat, desi nu am dat nici macar un cent, pute rau! Imi scot din poseta telefonul, caut numarul lui Wolfgang, un amic, nicidecum avocat, dau apel si il pun pe difuzor, in timp ce cotrobai dupa pachetul de tigari. Evident, Wolfgang raspunde chiar in momentul in care eu „gasesc”pachetul. Ne salutam voios, eu insfac telefonul de pe biroul, il scot de pe difuzor si ies, aprinzandu-mi o tigara.

Wolfgang nu are nici o treaba cu avocatura. Avocatul e femeie. Dar Wolfgang a fost singurul caruia ii puteam cere parerea, fara sa imi fie teama ca deranjez cu telefonul. Ca neamt, ar fi trebuit sa stie cum sta treaba. Omul, cand a auzit ce am patit, a explodat. Tipa in telefon sa ma urc in masina si sa plec de acolo. Romanasul iesise intre timp din birou, in urma mea. Ce o fi vorbit cu turcul, habar nu am, cert e ca a ajuns ala acolo ca supersonicul si a venit cu temenele la mine, ca angajatul a gresit, ca nu stie ce vorbeste, ca rezolva el ca sa fie totul bine, ca daca eu plec nemultumita ii fac reclama proasta si el pierde clientii, bla-bla-bla.

Intre timp, apucasem sa ii spun lui Wolfgang sa ma sune la „si un sfert”, adica taman cand expirau cele 30 de minute de gratie pe care le dadusem aliantei turco-romane din Furth.

Ma pofteste turcul in birou, incepe sa se scuze iar, scoate un rand de hartii noi si mi le da sa le citesc.

Oameni buni, stateam pe scaun. Atata noroc…Ma uitam si nu-mi venea sa cred. Nu numai ca trecuse pretul corect al masinii pe care o cumparam, dar a plusat cu un discount de 300 de euro din pretul masinii, un plin de rezervor si impozitul pe un an intreg. La care se adauga un TUV nou si garantia crescuse brusc de la 6 luni, varianta Basic, la varianta Premium, nu pe 6 luni, ci pe un an. A, sa nu uit, mi-a incaltat Toyota si cu o pereche de ghetute noi-noute de iarna. Ca sa uit de suparare!…

Taman atunci suna Wolfgang. Normal, secatura de mine pune pe difuzor 🙂

„Ja, Ja, Wolf, toate sunt bune acum! Cand ma vezi ca parchez in fata casei, ia-ti-o pe Frau a ta si coboara la mine, ca va astept cu o bere afumata!”

Turcul isi sterge discret transpiratia de pe frunte… eu imi arborez cel mai dulce zambet de care ma cred in stare, ala de pisica scapata la oala cu smantana, il salut, imi iau telecomanda, apas pe butonul „engine”si plec.

Nu mai spun ca imi tremurau genunchii…

Nu mai spun ca am trecut de Nurnberg si m-a rupt o foame din aia oribila, cu dureri de stomac…

In fata mea – Feuchtwangen-ul. La urma urmei… de ce nu? Nimeni nu ma cunoaste aici, masina cu atat mai putin! Intru sa imi caut ceva de mancare. Am dat o tura scurta, peisajul era total diferit de cel varatec, ratele nu mai erau pe rau. In afara de pizzeria Gabi, nimic interesant din perspectiva gastronomica, iar ideea de a mai cauta un alt local era una cat se poate de proasta. Am iesit, optand pentru Crailsheim. Dupa ce m-am invartit prin centru cautand un loc de parcare ( fato, esti curentata rau, sambata dupa pranz tu vrei loc de parcare in buricul orasului???), am decis ca intre butoniere in stomac si un doner, e preferabila ultima varianta. Am mancat jumatate din el, apoi am pornit spre casa, cu gandul la ciorba mea radauteana si la berea/vinul rosu demisec de Baden Wurtenberg pe care urma sa le impart cu Wolf si a lui Frau…

Eeee, uite cum am reusit eu, pierduta in povestea asta, sa bronzez mai mult decat imi doream friptura din cuptor…

Imi mai raman patru ore de somn, urmate de alte opt cu ochii in microscop.

P.s. Masinuta merge brici! 😉 Ramane sa mai vad si cum e cu pilotul ala automat, nu ca m-ar pasiona subiectul, dar macar sa nu mor proasta!

Oare cat va dura pana cand nu voi mai cauta sa scot cheile din contact?

 

Unde esti?

Azi m-am simtit franta. Franta si infranta. Stii tu… una din starile alea ale mele, in care nu mai vreu sa stiu de nimeni si de nimic, cand ma inchid la propriu si la figurat in mine insami, ermetica la orice contact cu lumea din jur…

Ieri a fost o zi urata, care parea a nu se mai sfarsi. Intotdeauna schimbul de dupa-amiaza ma epuieaza. Nu am nici o problema in a ma trezi la 3:30 – 4:00 pentru a-mi bea cafeaua in tihna pentru ca la 5:15 fix sa rasucesc cheia in contact. Schimbul de dimineata trece repede, dar cel de dupa-amiaza pare infinit. Cele opt ore de stat cu ochii in microscop sunt intotdeauna mai lungi… sau poate mi se pare mie… habar nu am! Cert e ca ziua de ieri mi se parea interminabila. Cand s-a facut 22:45 am crezut ca depasesc viteza luminii. Am iesit in parcare si m-a luat un fior rece. Era o luna imensa, plina, galbena, ca un ochi hipnotic care ma fixa curios. Nu stiu de ce mi s-a facut frica. Am ramas cateva momente in fata usii. Un coleg a iesit in urma mea si m-a intrebat ce mi s-a intamplat. Am inceput sa rad. Ce puteam sa-i spun, ca mi-e teama, la patruzeci si sase de ani sa merg cinci sute de metri pana la masina???

Luna m-a urmarit fantomatica tot drumul de la Biberach pana acasa. Vulpita aia mica, stii tu, pe care o intalnesc in fiecare noapte cand vin spre casa, era in acelasi loc. Astepta, cu aceeasi privire curioasa ca de fiecare data, in acelasi loc, la intarea in catunul ala mic. Cred ca va trebui sa ii gasesc un nume…

Iti aduci aminte cand iti ceream cu insistenta sa imi aduci o vulpe? Ca Marian si Robert Dobre aveau iepurasi si pesti… Eu vroiam cu disperare o vulpita…

Speram sa pot adormi imediat, sa ma scutur de oboseala de peste zi. Dar gandurile nu m-au lasat…

M-au gasit zorii devreme, cand inca nu era lumina afara. Am aprins candela ta si am udat crizantemele. Pe toate. Cele pe care ti le-am luat pe 19 August, cand s-au facut sapte ani de cand ai plecat, s-au trecut. Lasa, la anul vor inflori din nou! Cele pe care ti le-am luat acum, de ziua ta, sunt in plina floare. Trei bulgari superbi, unul alb, unul galben si unul mov! Si au parfumul ala dulce – amarui, care ne place noua atat de mult…

Am adunat multe crizanteme, stii? Am eu un fix, cu cele galbene! 🙂 Proprietarul s-a speriat un pic, gandindu-se probabil ca ii voi distruge peluza. L-am linistit, i-am zis ca nu ii voi impiedica robotul de tuns gazonul in nici un fel, ma voi limita la a le planta pe margine, pana voi imprejmui toata casa cu o bordura de crizanteme galbene. Nu stiu de ce, dar omul parea un pic panicat… Acum nu intra si tu in panica, stii doar ca nu am fost niciodata un copil cuminte si ascultator!

M-am intrebat cum petreci tu ziua de azi, la 75 de ani… Probabil ca ai dat o raita pe acasa, sa vezi daca mami a facut cafeaua cu noaptea-n cap, ca de obicei. Da, stiu, si „Ion” cel mic al tau e acolo, cu tot cu printul consort si cu Tudor! E ca la nebuni acolo…

Apoi ai venit pe aici. Te-am simtit. Ai fost langa mine, in spate, undeva langa umarul meu drept. Exact atunci cand ma intrebam daca mai intarzii mult…

Am stat azi de vorba toata ziua… Acum probabil esti cu prietenii tai, la un sprit… cu doctorul Calciu, cu Vintila, cu fratii Calenic, cu unchiul Ianis, cu inginerul Despotide, cu Fruntes, cu nou-sositul Bogorodea, la un vin alb si o vorba, doua, trei… Eu am ramas tot aici, in bucatarie, unde m-ai lasat. Ma bucur de Merlot-ul pe care ti l-am luat, are o aroma vaga de visine si stafide… stiu, nu am uitat, iti plac vinurile albe, dar eu nu mai pot bea vin alb de vreo doi ani… asa ca am ales licoarea asta speciala, facuta aici, in Baden Wurtenberg. Ciudat, vinurile lor „seci” nu au nimic in comun cu vinurile seci de la noi. As zice ca nemtii au vinuri excelente, daca stii ce sa alegi. Iar aici, sefule drag, am avut profesor bun! 😉 Asa cum mai stiu si ca alegerea mea din seara asta ti-a placut…

Imi lipsesti… sunt zile in care simt cu disperare nevoia sa ma iei in brate, zilele alea in care mi se pare ca totul e inutil. Uneori am probleme de acomodare, mi se pare ca nu voi ajunge niciodata sa prind toate nuantele limbii germane… ma simt uneori imbecila cand la serviciu colegii fac glume pe care nu le inteleg…Probabil e ceva ce va veni cu timpul, stai linistit, am invatat aici ce inseamna „rabdare”… Asa cum am invatat ca atunci cand la lucru vreunul dintre colegi striga „Maria”, e clar ca vorbeste cu mine! :))) In tara nimeni nu mi-a zis Maria. Aici, insa, toti au o mare problema in a-mi pronunta numele. Am incercat sa ii invat pe cei care tineau mortis sa imi spuna ca in Romania, „Madalina”. „Zi <<Weiter>>!”le spuneam eu. Si ei repetau docili <<weiter>>. „Acum zi: Madalina”! Iesea o chestie chinuita, vai de steaua ei, care semana vag cu numele meu…

Un singur coleg e in stare sa imi pronunte impecabil numele. Saef. Dar, evident, explicabil! Nu e neamt, e kurd. Bine, kurd doar ca origini ancestrale… Omul meu de baza la invatat dialectul svab… Mereu m-am intrebat de ce ai tinut mortis sa imi alegi numele asta?! L-am urat de cand ma stiu! Aici nu ne mai potrivim! Mai tii minte cand imi povesteai ca o luna intreaga, inainte sa ma nasc, ai cautat nume de copii in registrele tale de medic pediatru? Ca vroiai numele cu cea mai mica frecventa pentru cei trei gemeni pe care ii asteptai tu??? Si te-ai trezit cu o pacoste de 4,250 kg… pe care ai avut fantezia sa o botezi cu cel mai oribil nume pe care il puteai gasi… in fine, m-am resemnat si cu asta!

In orice caz, insa, lungul sir al Mariilor din neamul nostru ar trebui sa exulte de fericire ca dupa 45 de ani, subsemnata a invatat in sfarsit ca o cheama si Maria…

Cum spuneam, Germania m-a invatat multe; si e doar inceputul! Ma intreb cate ma mai asteapta? Viata are un curs monoton, impartit intre serviciul in doua schimburi si casa. Finalul de saptamana inseamna de regula putina activitate domestica sambata, stii tu, aspirator, curatenie, cumparaturi, chestiile alea care pe tine te faceau sa fugi din casa, iar duminica plec sa vizitez ceva. Rareori am stat acasa duminica. Fug, de regula, sa vizitez burguri medievale si ruine… Fac fotografii. Multe. Cand sunt norocoasa, prind cate un vizitator si-l rog sa-mi faca cate o poza. Evident, toate ajung la mami! Tu le stii deja, esti cu mine peste tot!

Maine, insa, nu merg nicaieri. Cum ziceam, azi a fost o zi amara… Maine vreau sa stau acasa, sa imi ling ranile; sa imi rasfoiesc amintirile; sa fac o prajitura; sa mai scriu doua vorbe – trei prostii in romanul ala alegoric ce nu va fi publicat niciodata; sa ma gandesc cum ar fi fost daca…

Azi m-am uitat minute in sir la mesteacanul de langa casa mea si pentru prima data am avut revelatia unei iubite miloage. L-am privit la baza, acolo unde se unea cu tarana. Parea o comuniune perfecta, fara nici o linie clara de demarcare… Trunchiul alb, mladios, parea sa se intrupeze firesc din pamant. O „ea” si un „el” nascuti unul pentru altul. Dar ceva, pe masura ce inaltam privirea, capata nuante de respingere. Ceva parea frant in zborul arborelui spre cer. Nu era dorinta de a cuprinde albastrul. Degetele ei subtiri, din care curgeau cand si cand lacrimi galben-aramii, cerseau iubire pamantului, intr-o incercare disperata de a-l atinge… Dar pamantul o respinge, aruncand-o catre cer… Mesteacanul, iubita miloaga… Da, stiu, n-am uitat, niciodata sa nu alerg dupa un barbat care nu ma iubeste!

In mai putin de un ceas se va sfarsi ziua. Azi ai implinit 75 de ani. Te iubesc. Mi-am dorit mereu sa seman mai mult cu tine… Cred ca seman mai mult decat mi-am putut imagina vreodata! Eram adolescenta cand Oana a venit acasa plangand ca o vecina a zis ca „Madalina e frumoasa si Oana seamana cu taica-sau”. M-am simtit umilita pana la cele mai adanci strafunduri ale fiintei mele… Oana devenea etalonul de inteligenta al familiei mele, iar eu… cel al prostiei! Pentru ca frumusetea era direct proportionala cu prostia. Iar tu erai in acea vreme un etalon de inteligenta si eruditie al micului nostrului targ de provincie…

Acum vad lucrurile altfel. Am luat de la tine multe.  Am invatat sa iubesc oamenii, sa ii accept asa cum sunt ei. Nu degeaba ti se spunea „doctorul saracilor”! Am invatat, inainte de orice, ca cine e capabil sa gandeasca rau despre mine, nu da doi bani pe mine. si trebuie sa accept asta si sa merg mai departe. Am invatat de la tine ca o femeie puternica nu va fi niciodata dependenta material de un barbat, ca poate sa obtina singura un trai decent, o pereche buna de pantofi, o rochie frumoasa, fara a fi nevoie sa intainda mana la un barbat, fie el si sotul ei. Cum spuneai? „Tu trebuie sa fii independenta financiar, nu o femeie-breloc! De-astea e plina lumea!” Oh, cata dreptate ai avut… „banii mei, banii mei!” 😉 si mai imi spuneai ca „ce-i al tau, e pus deoparte. O sa vina cand o sa te astepti mai putin!”

Tati, nu stiu ce-i al meu… Nu mai stiu! stiu doar ca incerc in fiecare zi sa reusesc… asa cum spuneai tu, daca nu am vise, voi muri inecata in mocirla…

Curand, ceasul pe care l-am cumparat dintr-un targ de vechituri va bate miezul noptii…

Te iubesc! Imi lipsesti! Mi-e dor sa ma iei in brate, sa ma mangai pe cap si sa-mi spui ca totul o sa fie bine… Mamei nu-i pot zice cat mi-e de greu…

75! La multi ani!

 

 

 

 

 

 

Castelul de basm al Württemberg-ului. Lichtenstein. 1 – Istorie, curtea interioara

1826 – Stuttgart, Ducatul Württemberg. Apare romanul „Liechtenstein”. Wilhelm Hauff abia implinise, de vreo patru luni, douazecisitrei de ani. Putin? Mult? Indiferent cum am privi lucrurile, tanarul Wilhelm a ramas din acel moment, prin  „Liechtenstein”, parintele romanului istoric romantic german. O saga romantică din istoria Württemberg-ului, povestea adevărată a ducelui Ulrich von Württemberg, prin intermediul personajului Georg von Sturmfeder, plasată în peisajul Alpilor Svabi, a făcut celebru romanul lui Hauff, atrăgând, de asemenea, atenția ducelui Wilhelm von Urach, conte de Württemberg, asupra ruinelor castelului Liechtenstein.

Linia cavalerilor de Lichtenstein – o nobila si respectabila familie- coboara pana in adancul secolului XVII. Prima fortareata Lichtenstein se ridica deasupra targului Honau, chiar la izvoarele raului Echaz, loc numit azi „Vechiul Lichtenstein”. Se intampla undeva departe, in timp, pare-se pe la 1100 – 1200. Anii 1300 au fost bantuiti in ducatul Württemberg de asa-numitele „razboaie ale targurilor”, iar stapanii Lichetnsteinului au fost atacati iar si iar de targovetii Reutlingenului, pana cand, in 1377, fortareata cade pentru totdeauna. Ducii de Württemberg nu o vor mai recladi niciodata. Aleg un alt loc, care va ramane pentru eternitate, la doar un sfert de ceas de goana a calului.

Ridicata pe o stanca, in 1390, noua fortareata s-a impus ca inexpugnabila Evului Mediu, rezistand fara echivoc in fata tuturor atacurilor.

Anul 1567 avea sa aduca insa nori negri. Württemberg-ul isi pierde statutul de Ducat si cetatea cade prada ruinei. Au trecut secole peste castelul Lichtenstein si au luat cu ele, flamande, pietrele zidurilor… In 1802 din ceea ce fusese odinioara fala Württemberg – ului ramasese doar o jalnica amintire. A fost demolata pentru a face loc unei case de vanatoare, vreme de mai bine de un sfert de secol.

Dar… in familia ducilor de Württemberg, un tanar conte citeste romanul lui Wilhelm Hauff. Ceva aprinde scanteia si in 1837, contele Wilhelm de Württemberg, mai tarziu Duce de Urach, cumpara de la varul sau, regele Wilhelm de Württemberg, casa de vanatoare si proprietatile din jur. Exaltat de romanul lui Hauf, tanarul conte, impreuna cu arhitectul casei regale de Wurtemberg, Carl Alexander Heidelhoff, concepe planurile a ceea ce urma sa fie „Castelul de basm al Württemberg – ului”. Trei ani mai tarziu, in 1840, incepea constrirea Lichtensteinului. La finele a doi ani de lucrari intense, pastrand zidurile vechiului castel pana la al treilea etaj, in 1842, vedea soarele o minune neogotica, nascuta din vis medieval. Cladirile adiacente, precum si zidul inconjurator, completeaza firesc conceptul de castel.

Impatimit al artelor autohtone, contele Wilhelm de Württemberg aduce un pictor din Nurnberg pe care il insarcineaza cu decorarea interioara si exterioara a castelului, in vreme ce el, personal, se ocupa de mobilarea fiecarei incaperi.

Castelul Lichtenstein, acum un castel romantic de cavaler neo-gotic, a fost inaugurat în 1842 cu prezența regelui.

In curtea castelului am patruns prin poarta principala, aflata pe latura de vest.

Cele patru turnuri exterioare, punctand patru din cele cinci colturi ale unui pentagon, poarta numele celor patru fiice ale ctitorului:

Augusta – Augustenturm

Maria – Marienturm,

Eugenie – Eugenieturm

si, chiar langa turnul central,Mathilda – Mathildeturm.

Turnul central al castelului poarta numele fiului sau, Wilhelm – Wilhelmturm.

Augustenturm adaposteste o mica expozitie de tunuri, Marienturm o micuta capela in care indragostitii romantici de azi isi leaga vietile, iar Mathildeturm gazduieste biroul administrativ.

Apartamentele ducale in care traieste viata de zi cu zi Dr. Wilhelm, Herzog von Urach, Graf von Württemberg se afla imediat in dreapta, in pavilionul ce are intregul parter ocupat de o biblioteca franceza. Intamplarea a facut sa il vad pe Duce in momentul in care isi conducea la iesirea din cladire niste musafiri. Initial nu am realizat, abia dupa cateva minute mi-am dat seama ca barbatul in blugi si papuci de casa era cel din fotografia de la intrarea in castel… si nu m-am putut abtine sa nu ma intreb: oare cum e sa traiesti asa, avand curtea vesnic viermaluind de turisti, uneori zgomotosi, fotografiindu-se pretutindeni? Nu pot decat sa ma inclin in fata lui, pentru decizia de a ne lasa pe noi, cei de rand, sa ne bucuram de atata frumusete.

 

Pamantul fagaduintei

Curand se implineste un an de cand am lasat totul in urma si am plecat. Azi, deruland filmul inapoi, ma intreb cata disperare am putut aduna in mine incat sa ma arunc aproape orbeste intr-o lume despre care nu stiam aproape nimic. Nici macar limba la nivelul la care mi-as fi dorit…

Probabil ca m-a caracterizat intotdeauna o doza enorma de nebunie, un om cu mintea sanatoasa nu s-ar fi aruncat cum am facut-o eu…

Acum, la un an distanta, vad lucrurile altfel. Indraznesc sa spun ca vad realitatea.

Am vazut pentru prima data tara asta in iunie 2015. O saptamana de vacanta paradisiaca, in „crema” Germaniei: Bayern si Baden Wurtenberg. O saptamana care avea sa imi schimbe total existenta…

Pana pe 11 iunie 2015, Germania era pentru mine o tara cenusie. Terna. Mi-o imaginam plina de asfaltul autostrazilor, de cimentul si betonul parcurilor industriale gigantice. O tara cu oameni reci, care nu zambesc niciodata, care nu fac niciodata glume, nu stiu altceva decat MUNCA. O tara urata, populata de roboti reci si rai.

Apoi… lumea mea s-a rasturnat complet…

In fiecare zi, Germania mi se dezvelea intr-o explozie de culoare, parfumuri, sentimente, sunete pe care nici in cele mai frumoase vise nu mi le putusem imagina. O saptamana in care am avut clipa de clipa senzatia de „acasa”. Ma simteam, dupa o eternitate, din nou EU.

In clipa plecarii inapoi catre tara, am simțit ca locul meu e aici. De ce? Nu o voi sti probabil niciodata…

Mi-a trebuit un timp sa iau decizia. Apoi, un alt timp, lung, sa ma pregatesc de start.

Abia apucasem sa invat cateva cuvinte in germana, ca evenimentele s-au precipitat.

Acum sau niciodata! Si am sarit!…

A trecut un an…

Desi imi repetam mereu ca viata nu va fi aici ca in acea saptamana de vis, aveam sa aflu destul de repede ce inseamna sa fii singura intr-o tara straina.

Socul a venit inca din primele momente, cand am constatat ca nu intelegeam decat 20% din ce imi vorbea Frau Gobbel… Evident, dialectul svab nu are nici o gara cu „hoch deutsch” ce invatam eu la meditatii…

Au urmat saptamani lungi si penibile, in care ii rugam pe fritzi sa imi vorbeasca rar si nu in dialect, ca sa ii pot intelege. Problema mea era insa destul de grava, pentru ca traiesc la granita dintre Bayern si Baden Wurtenberg. Doua feluri diferite de a vorbi…

Am inceput sa invat. Totul. Limbile, traseele catre serviciu, casa si centrele comerciale, relatiile cu institutiile statului, obiceiurile…

Incet, lucrurile incep sa se aseze firesc. Ma simt acasa. Ma simt EU. Ma simt de parca as apartine acestor locuri.

Nu am pretentia ca as cunoaste Germania. O descopar. Si incerc sa ti-o arat si tie asa cum o vad si o respir si o traiesc eu in fiecare zi. Cu bunele si cu relele ei. Germania – prin ochii unui „auslander” aflat la inceput de drum. Poate ca ceea ce voi povesti eu aici nu va coincide cu ce ai auzit tu despre ea sau cu ceea ce ai trait tu in ea. E foarte posibil. Dar vreau sa spun de la bun inceput ca totul va fi relatat numai si numai prin prisma experientei mele personale.

Poate ca articolele de aici vor avea aceleasi tonalitati haotice ca in „Gallenus. Retete gratuite„, cu cele mai variate stari de spirit. Repet: nu stau niciodata sa „crosetez” un articol. Il scriu exact atunci cand creste prea mult presiunea si trebuie sa refulez. In 99% din cazuri nici macar nu recitesc ce am scris, pentru a verifica daca nu cumva nu am mancat litere. Laptopul meu e aproape de pensie, mai face figuri, plus ca Oscar, motanul de Angora ramas acasa, si-a ascutit gherutele pe tastatura, considerand ca tasta „s” e inutila… so… pe scurt scriu cum apuc, cand imi vine. Uneori se intampla si in timp ce infasor sarmalute… In aceste conditii, rogu-te, inchide ochii si acorda-mi clementa; sau inchide pagina.

Daca ai ceva de zis, zi. Comentariile sunt libere si necenurate, in masura in care cunosti limitele bunului simt.

Inca nu am in minte o structura clara a blogului. Probabil ca va suferi multe modificari pe parcurs sau poate va ramane asa, inca nu stiu; sunt o persoana impredictibila… Din nou, iti cer clementa!

Ceea ce stiu insa cu siguranta e ca voi scrie despre locuri mirifice. Despre burguri medievale in care, in momentul in care ai intrat te ia in brate istoria. Voi scrie despre oamenii din jurul meu si din viata mea. Despre celebrele targuri de vechituri, in care am invatat de la un prieten din copilarie sa descopar comori. Despre locuri in care sufletul meu a ramas prizonier pentru vecie. Despre ce simt. Despre ce gandesc. Despre tot ce am invatat. Despre ce iubesc.

Vrei sa vii cu mine?