Draga mea, mă bucur că ai decis să mă vizitezi! ❤ Săptămâna viitoare, deci 10-14 februarie, lucrez in schimbul 1, ceea ce înseamnă că de vineri, ora 14:15 sunt acasă! Vă aștept cu mare bucurie!
Nu știu dacă ti-a intrat mesajul pe mail, văd că modulul îmi dă o eroare. S-o fi speriat de uraganul Sabine?
Dacă nu l-ai primit, îți las numărul…
Cristinica, de tricotat nu am chef acum, m-aș plictisi repede. Îmi trebuie ceva mai… dinamic!
Mă roade dorul de șurubărit de ceva vreme și… știi cum este, cine n-are de lucru, își face!
Mi-am găsit! Acum am făcut o mică pauză în munca murdară, plină de mizerie și benzină și vaselină și ulei și…Dar când termin pe ziua de azi, îți arăt! 😉😉😉
Cristinica, draga mea, cam așa! Dar nu uita un lucru! 😉 Când mă apuc să fac chestii de-astea de „relax”, nu sunt presată de nimic. Pur și simplu mă distrez. Nu fac niciodată așa ceva când sunt ruptă de foame. Atunci sunt agresivă. Fac urât când sunt flămândă. De fapt, cand, când îmi ghiorăiesc mațelele, nu am chef de bucătăreală. Curios,nu? Cheful de vals cu blidele îmi vine când mă gândesc la cineva anume,mi-l imaginez savurând acel preparat, dacă i-ar pica bine sau nu, dacă ar fi bine să îl repet sau nu…
Aiureli…
Vezi tu, Cristina, e ca un joc cu mine însămi… Îmi umple ceasurile lungi din iarnă din timpul săptămânii, când vin de la serviciu și nu mai am chef să studiez patru ore gerunziul în gramatica germană. Vara e altceva… ies in grădină, pigulesc trandafirii și anemonele, mai trece timpul… Dar acum… ce să fac? Erick doarme aproape toată ziua! Noaptea face curse prin casă, de la parter la mansardă și înapoi. În garaj e prea frig că să îmi găsesc de șurubărit. Trebuie să îmi umplu timpul cu ceva, altfel o iau razna…
Ai vreo idee în sensul ăsta? Oh, nu Facebook! Cred că în ultimele șase luni nu l-am mai deschis decât de vreo două ori! Și am primit o groază de notificări de pe grupul de farmaciști pe care suntem amândouă… Sincer, mă deprimă! Îmi dau seama că nu mai aparțin acelei lumi, oricât mi-aș dori! Nu am să dezvolt acum subiectul, o să o fac probabil intr-un articol separat, dar realizez că nu mai aparțin acelei lumi. Oricât m-aș împotrivi, din păcate…
Ești una dintre puținii cu care am păstrat legătura de când am plecat… Și știi de ce? Pentru că tu nu ai fost mânată de interes! Tu ai fost sinceră. A fost singurul lucru care a contat pentru mine. Restul e poveste. Și pentru asta, tu ai un loc special în inima mea… ❤
P.S. Poate te gândești să vii cu Marius într-un week-end la mine…distanța între noi e ridicolă!
Cristinica, eu, personal,n-am crezut niciodată în complimente. Lumea ți le servește ca să umple tăcerea. Nu am cum să arăt bine, acum, la 50, dacă nu am arătat bine în tinerețe. Astă vară mi-am găsit la mami sarafanul din liceu… l-am luat pe mine… atunci stătea bine, acum îmi e larg, deci… hai să o lăsăm cu „vai, ce bine arăți „, că nu cred.
Ceea ce e vizibil, însă, în mod sigur, e lipsa stresului zilnic. Că nu mai ești mereu încruntat, mereu îngrijorat, mereu preocupat de ceva,că serviciul se termină după 8 ore și apoi ai viața ta, că nu îți mai sună telefonul din oră în oră cu probleme de la spital, că poți să faci toate lucrurile pentru care înainte nu aveai timp, asta, da, se vede. Și relaxarea modelează, automat, comportamentul tău cu cei din jur. O față zâmbitoare vă părea întotdeauna tânără și frumoasă.
Și da, am invatat să fiu cineva: sunt „cineva” pentru mine însămi.
Da, e cuminte cât e singur. Când ajung acasă e năuc de somn. Îi dau să mănânce, mai doarme o rundă și de la ora 22 începe să țopăie. Își ia în dinți undița aia albastră, o roade bine, o judecă aspru,o plimbă prin toată casa, de la parter până la ușa podului, apoi o aduce lângă pat, să am eu de ce să mă impiedic când mă trezesc…
Dar nu a spart nimic, nu a stricat nimic. Cred că îi plac gravurile de pe pereți, stă și se uită la ele. Sau o fi din lipsă de calendar??? 🤔🤔🤔
Acum e prea mititel să îl castrez, mai aștept. Trebuie să văd cum îl conving pe Fritz cel Blond să nu îl chelfănească, ăla e pus pe bătaie mereu, iar Erick e mic și prost…
Oricum, m-am căpătat cu doi cotoi portocalii, ultimul lucru pe care îl credeam posibil! 🤣🤣🤣
Na, când te lovește dragostea,are grijă să te lovească precum trenul…
Mulțumesc pentru atenționare @Vizitator at 1629D…. Am modificat. Autocorectia telefonului a selectat probabil alt cuvânt și eu nu am remarcat. Căutasem zilele trecute similaritatile unor cuvinte germane cu cele din alte limbi germanice și probabil o fi rămas în memorie. E clar că nici un „tăietor ” nu are ce căuta în povestea asta! 🤗
Marlène, mă bucur că zâmbești! Mă bucur că ai rupt din timpul tău câteva secunde să îmi scrii. Îți mulțumesc. Ca zâmbești, că te-ai gândit la mine! O noapte liniștită și parfumată să ai!
Marlène, nu ai deschis tu nimic. Lucrurile se întămplă oricum, tu nu ai nici o legătură! Este ca în scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle: „Nu ştiu de ce orice lucru, chiar acelea cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine.” Unele răni nu se închid niciodată. Unii oameni își pierd o mână, un picior, un ochi, dar învață să trăiască așa. Și eu învăț. În fiecare zi, în fiecare noapte. Dacă ar fi fost măcar chimie farmaceutică sau farmacologie, erau incomparabil mai ușoare! 😊 dar nu mă plâng, sunt consecința propriilor mele alegeri, la fel ca el. Sper din tot sufletul că îi este bine, pentru că pe undeva, datorită lui am ajuns aici. Și pentru că nu poți gândi răul unui om pe care îl iubești. Te superi pe el, te înfurii, îți vine să îl jupoi și să îi pui sare, dar e doar de moment. Eu, cel puțin, nu i-aș putea dori râul.
Și mai cred că intr-o despărțire fiecare din cei doi este vinovat. Nu doar unul. Poate diferă proporțiile, dar nu mai mult. Nu poate fi unul diavol și celălalt cruce de închinat. Poate mă înșel…
P.S. Nu știu cum se face, dar nu reușesc niciodată să te prind on-line… Poate din cauză că eu conectez blogul numai după ora opt…
Marlène, răspunsul meu la comentariul ăsta devenise atât de lung încât s-a transformat în articol.
Nu aștept nimic, de la nimeni. Nu scriu pentru comentarii. Scriu că să las presiunea să se risipească. Unii nu consideră necesar să comenteze. Alții sunt timizi, preferă să o facă în privat, cum ai facut si tu de câteva ori. Pentru mine înseamnă enorm asta, indiferent de modul în care oamenii înțeleg să interacționeze cu mine. Nu te necaji acceptă-i așa cum sunt!
Draga mea, mă bucur că ai decis să mă vizitezi! ❤ Săptămâna viitoare, deci 10-14 februarie, lucrez in schimbul 1, ceea ce înseamnă că de vineri, ora 14:15 sunt acasă! Vă aștept cu mare bucurie!
Nu știu dacă ti-a intrat mesajul pe mail, văd că modulul îmi dă o eroare. S-o fi speriat de uraganul Sabine?
Dacă nu l-ai primit, îți las numărul…
Cristinica, de tricotat nu am chef acum, m-aș plictisi repede. Îmi trebuie ceva mai… dinamic!
Mă roade dorul de șurubărit de ceva vreme și… știi cum este, cine n-are de lucru, își face!
Mi-am găsit! Acum am făcut o mică pauză în munca murdară, plină de mizerie și benzină și vaselină și ulei și…Dar când termin pe ziua de azi, îți arăt! 😉😉😉
Cristinica, draga mea, cam așa! Dar nu uita un lucru! 😉 Când mă apuc să fac chestii de-astea de „relax”, nu sunt presată de nimic. Pur și simplu mă distrez. Nu fac niciodată așa ceva când sunt ruptă de foame. Atunci sunt agresivă. Fac urât când sunt flămândă. De fapt, cand, când îmi ghiorăiesc mațelele, nu am chef de bucătăreală. Curios,nu? Cheful de vals cu blidele îmi vine când mă gândesc la cineva anume,mi-l imaginez savurând acel preparat, dacă i-ar pica bine sau nu, dacă ar fi bine să îl repet sau nu…
Aiureli…
Vezi tu, Cristina, e ca un joc cu mine însămi… Îmi umple ceasurile lungi din iarnă din timpul săptămânii, când vin de la serviciu și nu mai am chef să studiez patru ore gerunziul în gramatica germană. Vara e altceva… ies in grădină, pigulesc trandafirii și anemonele, mai trece timpul… Dar acum… ce să fac? Erick doarme aproape toată ziua! Noaptea face curse prin casă, de la parter la mansardă și înapoi. În garaj e prea frig că să îmi găsesc de șurubărit. Trebuie să îmi umplu timpul cu ceva, altfel o iau razna…
Ai vreo idee în sensul ăsta? Oh, nu Facebook! Cred că în ultimele șase luni nu l-am mai deschis decât de vreo două ori! Și am primit o groază de notificări de pe grupul de farmaciști pe care suntem amândouă… Sincer, mă deprimă! Îmi dau seama că nu mai aparțin acelei lumi, oricât mi-aș dori! Nu am să dezvolt acum subiectul, o să o fac probabil intr-un articol separat, dar realizez că nu mai aparțin acelei lumi. Oricât m-aș împotrivi, din păcate…
Ești una dintre puținii cu care am păstrat legătura de când am plecat… Și știi de ce? Pentru că tu nu ai fost mânată de interes! Tu ai fost sinceră. A fost singurul lucru care a contat pentru mine. Restul e poveste. Și pentru asta, tu ai un loc special în inima mea… ❤
P.S. Poate te gândești să vii cu Marius într-un week-end la mine…distanța între noi e ridicolă!
Cristinica, eu, personal,n-am crezut niciodată în complimente. Lumea ți le servește ca să umple tăcerea. Nu am cum să arăt bine, acum, la 50, dacă nu am arătat bine în tinerețe. Astă vară mi-am găsit la mami sarafanul din liceu… l-am luat pe mine… atunci stătea bine, acum îmi e larg, deci… hai să o lăsăm cu „vai, ce bine arăți „, că nu cred.
Ceea ce e vizibil, însă, în mod sigur, e lipsa stresului zilnic. Că nu mai ești mereu încruntat, mereu îngrijorat, mereu preocupat de ceva,că serviciul se termină după 8 ore și apoi ai viața ta, că nu îți mai sună telefonul din oră în oră cu probleme de la spital, că poți să faci toate lucrurile pentru care înainte nu aveai timp, asta, da, se vede. Și relaxarea modelează, automat, comportamentul tău cu cei din jur. O față zâmbitoare vă părea întotdeauna tânără și frumoasă.
Și da, am invatat să fiu cineva: sunt „cineva” pentru mine însămi.
Da, e cuminte cât e singur. Când ajung acasă e năuc de somn. Îi dau să mănânce, mai doarme o rundă și de la ora 22 începe să țopăie. Își ia în dinți undița aia albastră, o roade bine, o judecă aspru,o plimbă prin toată casa, de la parter până la ușa podului, apoi o aduce lângă pat, să am eu de ce să mă impiedic când mă trezesc…
Dar nu a spart nimic, nu a stricat nimic. Cred că îi plac gravurile de pe pereți, stă și se uită la ele. Sau o fi din lipsă de calendar??? 🤔🤔🤔
Acum e prea mititel să îl castrez, mai aștept. Trebuie să văd cum îl conving pe Fritz cel Blond să nu îl chelfănească, ăla e pus pe bătaie mereu, iar Erick e mic și prost…
Oricum, m-am căpătat cu doi cotoi portocalii, ultimul lucru pe care îl credeam posibil! 🤣🤣🤣
Na, când te lovește dragostea,are grijă să te lovească precum trenul…
Mulțumesc pentru atenționare @Vizitator at 1629D…. Am modificat. Autocorectia telefonului a selectat probabil alt cuvânt și eu nu am remarcat. Căutasem zilele trecute similaritatile unor cuvinte germane cu cele din alte limbi germanice și probabil o fi rămas în memorie. E clar că nici un „tăietor ” nu are ce căuta în povestea asta! 🤗
Marlène, mă bucur că zâmbești! Mă bucur că ai rupt din timpul tău câteva secunde să îmi scrii. Îți mulțumesc. Ca zâmbești, că te-ai gândit la mine! O noapte liniștită și parfumată să ai!
Cristinica, îți mulțumesc pentru urare și pentru secundele pe care le-ai rupt din timpul tău ca să îmi scrii! ❤❤❤
O zi perfectă îți doresc!
Marlène, nu ai deschis tu nimic. Lucrurile se întămplă oricum, tu nu ai nici o legătură! Este ca în scrisoarea lui Eminescu către Veronica Micle: „Nu ştiu de ce orice lucru, chiar acelea cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine.” Unele răni nu se închid niciodată. Unii oameni își pierd o mână, un picior, un ochi, dar învață să trăiască așa. Și eu învăț. În fiecare zi, în fiecare noapte. Dacă ar fi fost măcar chimie farmaceutică sau farmacologie, erau incomparabil mai ușoare! 😊 dar nu mă plâng, sunt consecința propriilor mele alegeri, la fel ca el. Sper din tot sufletul că îi este bine, pentru că pe undeva, datorită lui am ajuns aici. Și pentru că nu poți gândi răul unui om pe care îl iubești. Te superi pe el, te înfurii, îți vine să îl jupoi și să îi pui sare, dar e doar de moment. Eu, cel puțin, nu i-aș putea dori râul.
Și mai cred că intr-o despărțire fiecare din cei doi este vinovat. Nu doar unul. Poate diferă proporțiile, dar nu mai mult. Nu poate fi unul diavol și celălalt cruce de închinat. Poate mă înșel…
P.S. Nu știu cum se face, dar nu reușesc niciodată să te prind on-line… Poate din cauză că eu conectez blogul numai după ora opt…
Marlène, răspunsul meu la comentariul ăsta devenise atât de lung încât s-a transformat în articol.
Nu aștept nimic, de la nimeni. Nu scriu pentru comentarii. Scriu că să las presiunea să se risipească. Unii nu consideră necesar să comenteze. Alții sunt timizi, preferă să o facă în privat, cum ai facut si tu de câteva ori. Pentru mine înseamnă enorm asta, indiferent de modul în care oamenii înțeleg să interacționeze cu mine. Nu te necaji acceptă-i așa cum sunt!