Azi nu ți-am putut lua crizanteme. Carantina mă ține încă închisă în casă. „******”, însă, se încăpățânează, în ciuda frigului de afară, să mă bucure cu flori la fereastră. Azi, florile lui ți le dau ție! Te iubesc!
79
Crăciun fericit!
Prima zi de Crăciun m-a găsit cu chat-ul plin de mesaje de la voi.
Vă mulțumesc tuturor celor care măcar pentru o fracțiune de secundă mi-ați făcut loc în gândurile voastre. Vă mulțumesc că ați considerat că nu e o pierdere de timp prea mare un minut pentru a-mi scrie o urare.
E surprinzător ca oameni care nu mă cunosc o fac, iar alții care încercau să mă convingă cât sunt eu de importantă pentru ei m-au uitat ca pe o haină veche. Dar nu ei sunt subiectul, ci voi, ceilalți, care mi-ați scris.
Un Crăciun frumos, cu liniște și bucurie să aveți toți! Luați-i în brațe pe cei dragi, uitați pentru o zi măcar de iureșul în care trăiți și lăsați liniștea să vă umple sufletul.
Crăciun fericit tuturor, oriunde ați fi risipiți în lume!
Moș Crăciun
Indiferent cum mă judecă unii, indiferent ce etichete mi-au pus, cineva totuși mă iubește așa cum sunt. Și se pare că a considerat că am fost suficient de cuminte și bună ca să merit un cadou. Nu orice cadou. Unul dintre cele trei lucruri pe care mi le doream cel mai mult pe lume…
În lumea mea mică, vineri s-a petrecut miracolul de Crăciun.
Mihaela și Mihai au aterizat la Stuttgart!
Dependență?
Îmi propusesem, încă dinainte de concediu, să îmi reorganizez un pic locuința la întoarcere. Nu de alta, dar spațiile de depozitare au devenit mai mult decât insuficiente, deci era musai necesar să îmi mai iau un dulap la bucătărie și ceva simplu-simplu-simplu pentru sufragerie, că nu e normal ca vechiturile mele sa stea înghesuite pe un raft. Jur, nu a fost un pretext de shopping!
În general femeile cumpără haine, pantofi și bijuterii. Din plăcere. Eu… le cumpăr din necesitate. Și nu am răbdare să probez. Dacă nu găsesc imediat mărimea mea, mă enervez și ies din magazin. În schimb, aș petrece o eternitate prin magazinele de mobilă, decorațiuni interioare, scule și aparatură electrocasnică. Da, da, oi fi eu fan Ev Mediu, dar dimineața, când trebuie să merg la lucru, confortul unei combine Krups, care îmi face cafeaua perfectă, e de neînlocuit. Mirosul boabelor care se macină cu scrâșnet ar trezi și morții. Merită până la ultimul cent, chiar dacă inițial mă cam blocase prețul.
Evident, a doua zi după sosire, am pornit spre magazine. Să mai zic că mi-am luat de acasă, din țară, toate sculele? Da, normal! Bormașina cu percuție, flexul, fierăstraul pendular, în fine, jumătate de portbagaj… Mi-era jenă să împrumut de la Wolfgang de câte ori aveam nevoie și asta imi limita teribil de mult nevoia de șurubăreală… Acum… liber la tăiat și găurit!
Mi-am asamblat dulapul din bucătărie, mi-am fixat in perete, în sufragerie, cele două polițe negre, după care am rămas în până de idei.
Hai să mai dăm un ochi pe Ebay…
Prima carte care îmi trezește interesul mai are câteva ore de licitație. O pândesc. Mi s-a pus pata pe ea. O ediție rară a unui compendiu botanic. Trebuie să o am! Aștept, aștept și in ultimele secunde plasez oferta. Și, ca întotdeauna când trebuie să meargă prost ceva, exact atunci sună telefonul și mă scoate din aplicație…
Pentru un singur amărât de euro am ratat-o…
Îmi venea să urlu…
Jur să nu mai licitez niciodată de pe telefon!
Am umblat o vreme prin casă ca un leu in cușcă. Nu știu să pierd. Nu îmi place să pierd. Nu îmi place să pierd stupid…
Mi-am pus o vișinată de la Mihaela și am încercat să mă calmez. Greu…
Mâna mi-a plecat iar spre telefon. Trebuia să găsesc ceva de soi…
Evident!
Scrierile complete ale lui Gallenus, părintele Artei farmaceutice, într-o ediție 1553. O carte pentru care aș fi în stare de multe…
În urmă cu trei ani, când încă îmi imaginam că pot muta munții din loc, uimită de comorile văzute în casă lui, îmi rugasem prietenul să organizăm in orașul nostru o mică expoziție caritabilă și să cumpărăm aparatură medicală pentru secția de pediatrie a spitalului județean. Nu mi-am imaginat nici măcar o secundă că mă va refuza. Nu m-a refuzat explicit, e drept, dar a lăsat intrebarea mea fără răspuns si am înțeles că nu trebuie să insist.
Colecția mea de azi nu o poate concura pe a lui și nici nu intenționez asta. Dar cu câte piese am, cu câte voi mai aduna, am de gând să îmi duc la bun sfârșit gândul. Pentru că tati și-a petrecut toată viața in acel spital. Pentru că a murit acolo. Și el, și alții.
Probabil că o asemenea donație e o picătură intr-un ocean. Dar puțin cu puțin se face mai mult. Vreau, dacă nu voi putea mai mult de atât, să fac măcar un început.
Si, poate, cine știe, odată primul pas făcut, vor mai veni și alții lângă mine.
Nu am uitat și nu voi uita niciodată de unde am plecat.
Hic et ubique
Se zice că atunci când visezi pe cineva, acel cineva se gândește la tine…
Tu ce mai faci? Te-am visat iar, te-am simțit iar, îngenuncheat lângă patul meu, mângâindu-mi părul și obrazul drept. Ți-am simțit iar mirosul de tutun fin, parfum aspru de mosc și vin alb când te-ai aplecat peste mine și mi-ai sărutat tâmpla dreaptă. „N-am să te părăsesc niciodată, Mădaia mea!”…
Dar când am vrut să te strâng în brațe te-ai destrămat din nou…
Au trecut doi ani de când nu am mai venit la întâlnire. La fel ca anul trecut, mi-am pus pe deget inelul acela vechi de la tine, ca să știi că nu te-am uitat. Da, e drept, de când ai plecat nu am mai vrut să îl mai port. În parte, pentru că eram supărată că m-ai părăsit. Încă sunt. Și, pe de altă parte, pentru că doare. Înfiorător de tare. Când îl scoteam de pe deget, știam că știi. Dar vroiam să te doară și pe tine la fel de tare cum mă duruse și pe mine când m-ai abandonat, călcându-ți jurământul.
Am aprins o candelă pentru tine. Și voi deschide un vin, voi turna in două pahare. Unul il voi bea. Pe celălalt il voi turna in ghiveciul crizanteme. Deci, vom bea un vin împreună….
Dar înainte de asta, mai am ceva de făcut. Trebuie să merg în Ulm. La Dom. Voi mai aprinde o candelă și acolo. Să îți lumineze calea, oriunde ai fi…
Adio pentru totdeauna! Vino, te astept!
A dat Dumnezeu și s-a sfârșit și ziua de azi. Începută la patru dimineata, pentru că duminică am fost hiper-mega-leneșă și nu am avut chef să stau o oră să îmi întind părul cu placa… Asta e, lenea și prostia se plătesc! Constat că pe măsură ce se apropie concediul, devin tot mai indolentă și mai sătulă de toate. Nu mă mai pot gandi la nimic altceva decât că plec la mami!
Cum am ajuns la lucru, colegii mi-au zis că mă cheama șeful în birou. OK, mă duc, cine știe ce naiba mai vrea, poate îmi zice că am fost mutată în altă secție, unde nu voi mai lucra nas în nas cu Tino.
Aiurea, nu am eu atâta noroc. A vrut doar să îmi spună că mâine, dacă vreau, pot rămâne acasă. Cadou din partea firmei o zi liberă, de ziua mea. Asta da veste bună! Sau, a continuat Markus, ți-o poți lua în altă zi! Vrei s-o iei vineri? m-a întrebat mustăcind. Normal că o iau vineri, Markus! Mâine trebuie să vă dau prăjituri, nu?
M-am intors în laborator cântând jodlere și m-am făcut că nu văd privirile lui Uwe și Tino, mai mult decât sugestive.
Ca de obicei, multe analize în prima zi a săptămânii. Și prea putin chef de lucru la noi. Cu chiu cu vai, au inceput pe la patru fără un sfert să miorlăie „Feierabend”. Au tulit-o toți ca iepurii. Am oftat văzându-i cum se grăbeau spre casă. Am virat în direcția opusă și am intrat în Biberach. Unde naiba e cofetăria aia… am gasit adresa, dar nu e loc de parcare, toate-s ochi. A mai trecut un sfert de ceas. Până am reușit să termin cu comanda torturilor și sucurilor pentru mâine se făcuse deja șase fără zece. Sper să le livreze la ora 12, altfel… Fuga la coafor, sunt programată să dau cota de lână la șase și jumătate. Ajung, oare, cu șantierul de pe B30 la timp?
Am făcut-o și pe-asta. Mai ușoară cu câteva sute de grame am plecat spre casă. Era și cazul. Când am intrat, ceasul din sufragerie a bătut șapte și jumătate. Uffff…
Acum e nouă. Peste opt ore si jumatate voi modifica șasele în șapte. Și prima care mă va suna, cu noaptea-n cap, fix la cinci jumate ora României, va fi mami. Cred și eu, își aduce aminte că a scăpat de pacostea aia de 4,250 kile care a chinuit-o….
Un pantof mi-a rămas în mijlocul sufrageriei, cum l-am aruncat din picior când am ajuns acasă. Am trecut de două ori pe langa el, când m-am dus la duș, dar nu m-am sinchisit să îl ridic.
La urma urmei, e chiar simpatic, cum stă acolo, leșinat. Îl privesc lung, între două guri de Spätburgunder. Va trebui totuși să îl așez la locul lui… nu de alta, dar n-am nici un chef să mă trezesc cu vreun toc cui infipt în talpă dacă la noapte fac curse la baie, pe intuneric!
Ca o fițoasă ce sunt, mi-am permis să îmi fac niște mofturi, așa, în avans…
Sâmbătă am plecat la opt catre Crailsheim. Era musai să prind târgul de vechituri, iar până acolo fac o oră și jumătate. Rămăsesem fixată pe un târg mare, vizitat tot în Crailsheim, în urmă cu trei ani, târgul în care mă aștepta inelul sufletului meu. Atunci ezitasem mult în fața unor cercei lungi, cu cate un rubin în formă de picătură, frați buni ai inelului. Nu i-am luat… Dar mi-au ramas în minte. Și în nebunia mea, speram că sâmbătă îi voi regăsi…
Târgul era un mare fâs. Mic, maxim douăzeci de vânzători, din care jumătate țigani români, într-o locație bicisnică, lângă gara. Horror. Dezamăgită, am pornit-o catre Dinkelsbühl. Erau doar treizeci de kilometri. Dar nici acolo nu am avut parte de tare mult noroc. Ploua torențial și, cum era de asteptat, nici un loc de parcare liber în centrul vechi. Cu chiu cu vai, am găsit unul chiar lângă catedrală. Am pornit de nebună, prin ploaie…
Și a meritat! Pentru că dincolo de senzații, culori, gânduri, Dinkelsbühl-ul mi-a mai oferit ceva. O gravură micuță și un manual de chirurgie.
Dar despre periplul meu prin orășelul cu miros de petunii altă dată! Acum sunt egoistă. Acum e despre mine. Despre un bilanț. Despre ce am reușit să fac într-un an. Despre ce nu am reușit. Despre vise neîmplinite, despre gânduri nerostite, despre eșecuri. Despre „adio, 46!” Despre „Vino, 47, te aștept!” Despre casete bifate și despre sentimentul unor împliniri. Eram în primul an de facultate și visam. Aveam curajul să visez, dar nu mă gandeam că într-o zi aș putea să îmi trăiesc visele. Resemnările au venit pe rând. A fost nevoie să treacă mai bine de douăzeci de ani. Azi sunt aici. Provinciala amarâtă, dintr-un târgușor uitat de lume. E fascinant să ajungi să lucrezi cu oameni din topul lumii farmaceutice. Mă gândesc la anii în care luam de pe raft flaconul de Mucosolvan și îl dădeam pacientului… Îmi uitasem deja unele vise…
Acum totul mi se pare firesc. Urmează o casă. Încă nu am reușit să găsesc ceva care să corespundă în totalitate cu ceea ce imi doresc, dar mai am timp. Vestea bună e că acum sunt eligibilă. Va apărea și căsuța când îi va sosi timpul. Ieșisem pe terasă să îmi ud florile. Am mai zăbovit un pic, să schimb două vorbe cu iubitul meu, care refuză categoric să îmi dea vreun trandafir orange mâine. Nu are nici măcar un boboc. Il priveam puțin dezamăgită, când deodată, de nicăieri, a aparut o libelulă. A rămas o clipa suspendată în aer, între mine și trandafir, apoi a zburat spre răsărit, topindu-se în vazduh.
O clipa doar.
Când mă întorc din concediu, îmi voi face un tatuaj micuț.
O libelulă.
21
Da, a mai apărut încă una! O gloxinie roșie, superbă, plină de boboci trona azi dimineață pe masa mea de lucru. Cu un bilet lapidar, scos la imprimantă: „Für Maria”. Clar, nu era nici uitată, nici lăsată din greșeală. N-am reusit să aflu de la cine era, toți au ridicat din umeri. Trebuia să multumesc cumva, asa ca la plecare am lăsat un bilet pe masa mea: „Multumesc pentru floare! E SUPERBĂ! Maria”. Toți au trecut sa citească. Na, mai fă deducții dacă poți!
O să aflu eu până la urmă, nu imi bat capul acum cu asta!
Am decis să mă duc mâine la Crailsheim. Vreau sa arunc o privire prin târgul de vechituri și să bat un pic maidanele orășelelor din jur. Mi s-a făcut de ducă, e adevărat. Și in plus trebuie să testez noile frâne, iar un drum ca ăsta e tocmai bun. Sunt convinsă că mâine voi găsi ceva care să merite trei sute de kilometri. Și dacă nu am noroc, măcar mă plimb. Devine din ce in ce mai greu să îmi găsesc locul. Numar zilele până la concediu. Peste trei săptămâni, pe vremea asta voi fi probabil prin Ungaria, dacă sunt norocoasă si nu prind blocaje pe drum…
A.M.R. 21 de zile…
Micky, sper ca inghețata ta de vișine va fi gata! Mie imi pui cam un kil deoparte! Si un litru de cafea adevarata, cum numai noi știm să bem. Ai grijă, vin cu morcovul pe care l-ai uitat in bucătărie, pe colțar! Maaare grijă!
Care dintre florile mele îți place cel mai mult?
Da, da, stiu… Trandafirul…
Culori. Parfumuri.
Și azi, la fel ca în fiecare zi, primul lucru pe care il fac în timp ce parchez in fața casei, e să il privesc pe iubitul meu. Pe ” ****** „. Și de fiecare dată când ajung acasă mă așteaptă să mă îmbrățișeze cu florile lui. În fiecare zi, încă una. Azi, un sărut in plus față de ieri!
Ceva imi spune că în ultima zi de marți a lunii care vine mă va întâmpina cu o cascadă de flori…
Ploile reci de săptămâna asta m-au cam deprimat. Mi-au jumulit petuniile si mi-au distrus mărărița. Doar mușcatele au explodat în bulgări sângerii, umplând aerul înserării de parfumul lor amarui, care te răscolește.
Dar o mulțime de boboci fragezi stau sa înflorească. E o promisiune, totuși…
Și cum uneori pierd limita când e vorba de flori, nu m-am putut abține sa nu-i caut lui Black Beauty companie…
O floare de colț…
Poate ca vara viitoare voi avea casa mea, cu grădină… Cel puțin asta mi-am propus… Prea mult?
Ziua a doua. Sigmaringen si Donauquelle.
Dimineata începuse devreme, cu Mihai care ne dăduse deșteptarea tuturor: „Hai, treziti-vă, avem treabă!”
De pe canapeaua gri, cuplul somnoros Laurentiu+consoarta au răspuns la unison mârâind. Eu, făcută covrig pe canapeaua roșie, nu m-am putut abtine:” Ursule, cafea ai făcut?”
Ursul păru putin încurcat, dar isi reveni repede: ” Nuuu, dar face Lălița!”
Am stiut instantaneu ce urmează. Un răcnet care a făcut panourile fotovoltaice de pe acoperiș sa vibreze: „Lălițăăăăăă! Scoală si fă cafea pentru toti!”
Apoi s-a auzit ceva bufnind in peretele de lângă mine. Am sărit în fund. Hmm, nu era decât papucul lui Laur, care il ratase pe Mihai…
În cele din urmă ne-am adunat toti cinci in bucătărie, ciufuliți si bezmetici. Eu m-am dus direct la filtrul de cafea, era prioritatea numărul 1. De la postul de comanda, am început să le prezint harta bucatariei: „In dulapul de lemn sunt oale, tigai si farfurii. La usa asta neagra e frigiderul mic, tot ce e in el e deja început. In sertarul de sub el sunt tăvi și vase pentru cuptor, în sertarele de la capătul blatului sunt tacâmuri, în corpurile suspendate sunt cești, pahare si condimente. Pentru altele… scotociți sau întrebați!”
N-am avut de lucru… se trezeste Laur sa intrebe:” Si in frigiderul ăsta mare e bere?” „Este și bere, zic eu, dar 99% e mâncare”
„Mădă – foamea! Si iti ajunge? Unul mai mare nu ai gasit sa-ți cumperi?”
Trebuie să spun că frigiderul cu pricina e un monstru negru, pe care mi se pusese pata cand l-am văzut pe un site de electrocasnice. Oi fi eu fan al Evului mediu, dar iubesc confortul contemporan, mai ales cand e vorba de bucătărie. Si cum bucătăria mea era pe nuanțe de lemn si negru, nu am stat pe gânduri, l-am comandat, prefacandu-ma ca nu vad prețul…
Probabil ca orice om cu cap nu ar fi raspuns provocării lui Laur, dar se pare printre multele mele carențe se numără și mintea…
Evident, de aici a pornit totul… am devenit ciuca bătăilor. Din nou. Inițial, pe subiectul grăsimii. Ursul a ținut să precizeze că în cazul în care va mai veni foametea, ” cei grași vor slăbi, cei slabi vor pieri”. S-o crezi tu, Mihai! Apoi s-au legat toti de pijamaua mea cu Twety… 😥😥😥 o vechitura moale, de care nu ma pot despărți de vro zece ani… de multe ori ma intreb ce naiba e cu mine?!
Cum in toate convorbirile precursoare sosirii stabilisem cu Micky ca sâmbătă vopsim ouă, după ce ne-am pus la cale burțile, unii mai putin, alții… asa cum se cuvine 😉 , am trecut la treabă. Micky a stabilit că anul asta, de Paște, vom ciocni ouă coapte, nu fierte! OK, coană mare, cum poruncești tu!
Pe scurt, Micky a devenit dirijorul, băieții au ieșit pe terasă, noi ne invarteam ca titirezii prin bucătărie, ca aveam si program de vagabondaj, iar timpul era scurt.
In mai putin de o ora totul era gata.
Pe cai, trib, Sigmaringen-ul ne așteaptă!
Până acolo, dacă optez pentru „Schnell Straße”, nu-s decat vreo 75 de km, dar practic pe B30 doar vreo 30. Cam cea mai plictisitoare porțiune de drum, cel puțin pentru mine, care o bat cinci zile pe saptamana, dus-intors. Cand am ajuns In Aspach (una din zonele industriale ale orașului Biberach-an-der Riß) si au văzut imensitatea platformei Böhringer Ingelheim-ului s-a făcut liniște în mașină. Mihai a deschis primul gura:”Si daca uiti unde ai parcat mașina?”
Hmmm, mi s-a întâmplat. De vreo patru ori…. Ce sa se întâmple? O cauti printre câteva sute de alte masini… umbli de nebun pret de un ceas printre ele, apoi iti aduci aminte ca de fapt ai parcat la sud, nicidecum la nord, asa ca traversezi un kilometru de parcare, curtea si încă pe atât până la parcarea din spate…
Iesim de pe B30 si virez pe un drum „judetean” spre Riedlingen. Peisajul e unul idilic. Sate minuscule, cu grădini îngrijite, în marea majoritate fără garduri, în care infloreau într-o sarabandă de culori si parfumuri narcise, lalele, zambile, meri si ciresi. Un verde crud iti odihnea ochii oriunde i-ai fi intors. Plantatiile de meri din Bodensee l-au uimit pe Mihai, arhitectul unei grădini de vis la el acasă, într-un sat de la periferia orașului nostru natal. Preț de un sfert de ceas s-a tot minunat de tehnica pomicola a nemților putin ciudată, de a planta pomii înclinați cam la 15 grade fata de verticală, de miile de hectare de plasă antigrindină care protejau culturile, de zecile de kilometri de sisteme de irigații. Da, Mihai… ăștia nu vin cu popa pe câmp sa invoce ploaia cu fum de tămâie…
Fără veste, castelul familiei de Hohenzollern a țâșnit de pe o stâncă în fața ochilor lor. Am auzit un „Uaaaauuu” la unison si am zâmbit. Exact aceeași reacție o avusesem si eu in urma cu ceva timp.
Am vizitat in decursul timpului câteva zeci de castele in Germania. Dar dintre toate, acesta este cel mai viu. Poate doar „Sans Souci” – ul s-ar apropia cumva de el.
Castelul Hohenzollern-ilor din Sigmaringen pulsează. Simți in el viață de cum ajungi in sala „scării pășitoare”, chiar la intrare, o scară de marmură sângerie, cu trepte late, foarte putin înalte, întreruptă de câte un palier median. De ce „scară pășitoare”?
Imi aduc aminte că la prima mea vizită în castel ghidul mi-a explicat înainte să urc, că numele scării vine de la faptul că atunci când o parcurgi, efortul nu este unul firesc, ci mai degrabă seamănă cu o plimbare cu pași ușori. Arhitectura ei a fost concepută ținându-se cont de rochiile extrem de grele și lungi ale doamnelor din familia regală. Ar fi fost, evident, catastrofal ca vreo principesă sau regină să se împiedice în poale și, în încercarea de a-și întâmpina oaspeții maiestuos, să o facă rostogolindu-se de-a berbeleacul pe trepte…
Eu nu purtam crinolină nici prima dată, nici acum. Deși mi-aș fi dorit… Dar in momentul în care am început să urc si să cobor scara de câteva ori, în sus și în jos, a trebuit să recunosc că într-adevăr, nu simțeai că urci o scară. Chiar dacă ai fi fost inveșmântată cu 10-12 kile de rochie…
Din păcate, fotografierea nu era permisă nici măcar contra unei taxe când am vizitat castelul. Tot ce imi rămâne de făcut e să vă arăt câteva imagini preluate…
Dincolo de faptul că interiorul este unul care iti taie respiratia, castelul pulsează viață. Trecând prin saloanele somptuoase, ochii mi cațără flămânzi pe pereți, ca iedera dornică de înalt. Și se opresc pe tavanele care parcă plutesc, ornamentate cu picturi ireal de frumoase. Totul începe cu primul salon, în care pe tavan un cal se îndepărtează mereu de tine, indiferent de unde l-ai privi. O iluzie optică redată într-o tehnică extraordinară. Galeria portugheză, galeria armelor, fumoarul domnilor, dormitorul si baia regală, camerele servitorilor, toate se înlănțuiesc intr-un carusel de imagini, obiecte, culori si sunete care te fac sa te întorci în timp. Parca te astepti ca de după colț sa apară un majordom. Simți nevoia să ieși în vârful picioarelor din camera de odihna de după baie, ca nu cumva să apară printesa și sa te prindă, intrus, pe acolo…
Macabră si oribilă mi s-a părut camera de vânătoare, și prima, și a două oară. Dar am întârziat mai mult decat ar fi permis unei femei, de fiecare dată, în galeria armelor. Și cum altfel, când în cea mai mare colecție privată de arme și armuri poți admira săbii făcute pentru mânuța micuță a prințeselor aprige?
Dar când ajungi în bucatariile regale, spectacolul e desăvârșit. Pentru că la plitele seculare, printre oale si tigai de cupru la fel de vechi, câțiva bucătari glasează in zahar alune si fistic pentru oaspeți.
În castelul Sigmaringen, așa cum e firesc, în Sala Strămoșilor, există arborele genealogic al familei de Hohenzollern. Ramura care a dat familia regală a României se oprește la Carol I. Pentru familia regală germană, regele Ferdinand a murit în momentul in care acesta a decis să intre în război împotriva Germaniei, în august 1916. Ferdinand a fost renegat, iar drapelul care flutura pe castel a fost coborât în bernă. Portretele si busturile lui au fost îndepărtate din castel. Ca si cum nu ar fi existat niciodată. Ferdinand a fost considerat trădătorului familiei. Și poate chiar a fost… Momentul a fost unul de cotitură, care a dat cu totul alta direcție descendentilor săi. Dar cum din motive care țin strict de familie am o mare problemă cu „regele” care mi-a trimis in 23 august 1944 bunicul la moarte, mă abțin de la comentarii care pot fi considerate malițioase. Poate… cu alta ocazie, pe care in mod sigur nu o voi rata! 😉
Părăsind castelul, toți erau tăcuți. Încercau să se reconecteze la anul 2018, după mai bine de un ceas in care respiraseră aerul altei epoci…
După o înghețată savuroasă in centrul vechi al orasului, păreau însă gata să pornească spre obârșia Dunării.
La Donauquelle au realizat că sunt la peste 2000 de km de casă. Micky venise cu temele făcute. Știa că aici există o biserică după care a fost construită, copie fidelă, biserica din Sulina.
Izvorul propriu-zis al Dunării de la Donauquelle este oarecum contestat. Și asta pentru că există trei surse, egale ca mărime, care generează fluviul. Mediatizarea și-a facut însă treaba și pentru tot mapamondul, Dunărea izvorăște din acea fântână…
De sus, de pe terasa de deasupra izvorului, toți admirau priveliștea. În stânga mea – Micky. Ne-am uitat una la alta si am rupt-o la fugă amândouă în jos, pe scări. Nu era nevoie să vorbim. Iar jos, lângă fântână, ne-am scotocit de câte un bănuț. Îți amintești? Ne-am privit o secundă, ne-am rostit dorințele in gând și am aruncat fiecare bănuțul. L-am urmărit scufundandu-se, așezându-se cuminte peste alte mii de dorințe în așteptarea împlinirii.
Știe ce mi-am dorit, așa cum și eu știu ce si-a dorit ea. Fără cuvinte, fără confesiuni. Știm, pur și simplu.
Da, nu ne-am putut abține! Una din noi la vărsarea Dunării in mare, cealaltă la izvoare! Atât pământ și apă între noi și totuși nu m-a abandonat niciodată! De multe ori mă întreb ce am făcut eu bun in viață de mă iubește atât de mult Dumnezeu, încât m-a binecuvântat să întâlnesc oameni care să mi se lege de suflet pentru toată existența mea?
Notă auxiliară. Scurtă prezentare a istoriei casei regale din România.
Familia regală a României este înrudită cu toate marile familii regale europene, inclusiv cu Familia Regală Britanică (dinastia de Windsor), Familia Regală a Spaniei, Familia Regală a Danemarcei, Familia Regală a Greciei, Familia Regală a Franței (Bourbon) și Familia Imperială a Rusiei (Romanov).
Familia Regală a României a fost întemeiată de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a devenit la 10 mai 1866 domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, iar în 1881, după dobândirea independeței statale, primul rege al României, schimbare consfințită prin amendarea constituției.
Reședința familiei de Hohenzollern-Sigmaringen se afla în orașul Sigmaringen, în apropierea munților Pădurea Neagră, nu departe de locul de unde izvorăște Dunărea. Dinastia de Hohenzollern a dat numeroase personalități istoriei medievale și moderne europene, cel mai de seamă fiind Wilhelm I, rege al Prusiei apoi împărat al Germaniei. Din ramura Hohenzollern-Sigmaringen se trage și Dinastia Regală a României. Deviza acestei case era Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) care a fost preluată și de către Dinastia Română.
Carol I a fost primul rege al României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. El a fost fiul Principelui de Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Anton. Mama lui a fost nepoată de frate a lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon Bonaparte. Regele Carol I a avut împreună cu regina Elisabeta un singur copil, și anume pe Principesa Maria de Hohenzollern. Principesa Maria nu putea moșteni tronul, legea Salică fiind încă aplicată în perioadă. Aceasta prevedea ca în lipsă de descendenți în linie bărbătească ai regelui, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora.
Întrucât în 1881 la proclamarea Regatului, Carol I și Elisabeta nu aveau nici un urmaș direct care să asigure continuitatea dinastiei, succesiunea s-a făcut din rândurile familiei regelui. Astfel a ajuns pe tronul României în 1914 Ferdinand I de Hohenzollern, născut în 1865, fiul cel mare al fratelui lui Carol, Leopold.
Carol IFerdinand a avut împreună cu Principesa Maria șase copii, dintre care unul a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.
Ferdinand IDupă câteva relații eșuate Regele Carol al II – lea s-a căsătorit cu principesa Elena a Greciei cu care a avut un fiu, pe principele Mihai. Acesta a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României.
Carol al II – lea S-a căsătorit cu Ana „a României” cu care are cinci: fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia, Maria și patru nepoți: Nicolae și Elisabeta Karina (copiii principesei Elena) și Mihai și Angelica (copiii principesei Irina. În 1997 regele Mihai a numit-o pe Principesa Margareta drept succesoare la conducerea Casei Regale de România. Nu are copii.
Regele Mihai a decedat la domiciliul său din Elveția pe data de 5 decembrie 2017, la vârsta de 96 de ani.
Sursa: wikipedia
Foto: wikipedia, Hepta
Din nou…
Vineri am avut o zi infecta. Am ajuns la serviciu indispusa pentru că îmi doream să pot merge la Dinkelsbühl, la întâlnirea anuală a sașilor, dar programul in schimbul doi ma impiedica. Inițial mă gândisem sa imi iau o zi liberă, dar am renuntat, pentru că mi-ar mai rămâne prea puține zile pentru la vară. Nu, nu e doar o zi. Mai sunt si acele „brücken-tag”-uri pe care tot din concediu mi le ia si uite asa m-am trezit ca mi-au mai rămas doar două săptămâni…
Prost dispusă m-am dus la afisajul electronic sa vad ce am de lucru. Si ca sa fie ziua „perfecta”, am constatat cu oroare ca urma sa lucrez cu Stavroula!
La noi la serviciu e un amalgam de nații. Sase nemti, un polonez proaspăt absolvent de facultate, doua croate, surori gemene, ce urmează să se pensioneze luna viitoare, după treizeci de ani de muncă în firma, o grecoaica, Stavroula, si subsemnata. Ma rog, or mai fi si altii, dar in laboratorul nostru cam ăștia suntem. Stavroula e colega de care fug toti. Nimeni nu vrea să lucreze cu ea si seful, Wolfgang, ca sa rezolve problema, o tot mută de la o masă la alta. Stavroula are o problemă. De fapt, doua. Una medicală și una comportamentală. O disfuncție endocrina, usor recognoscibilă după aspectul ei, ii cauzează bufeuri. Si cand o apuca, deschide toate geamurile si setează aerul conditionat pe maxim. Efectiv iti zboară nu numai probele de pe masa, ci și urechile. Pana la un punct, toti înțelegem. Problema comportamentală e însă mai gravă, pentru că femeia nu vrea să țină cont de faptul că alți zece colegi nu pot suporta curentul ăla înfiorător. Dacă închide cineva geamurile, în secunda doi le redeschide. Negocierile, rugamintile, avertismentele au rămas fără efect. Stavroula face tot ce stie.
La zece fara un sfert cand s-a sfarsit coșmarul, urechea mea dreaptă părea străpunsă de o tepusa. Ajunsă acasa m-am doftoricit cu un Brufen de 600 mg si m-am băgat în pat. Peste noapte m-a trezit durerea. Perna si parul erau năclăite de secretie purulenta, pe trompa lui Eustachio o luase la vale, în gât, alta parte. Simțeam gustul oribil in gura si ii multumeam lui Dumnezeu ca infectia se drena. Dă-i cu antibiotic, coană mare ca e groasă. De frica am stat in fund toată noaptea. Week-end-ul a fost oribil. Luni, telefon la medic, ca de condus nici nu se punea problema. Continuam tratamentul. Miercuri, programare la clinica, în Ulm, la O.R.L.-ist.
Oricum, automedicatia mea a fost buna. Azi am fost in stare sa ma urc la volan. Si am început să semăn a om. Capul mi s-a desumflat, pot deschide ochiul drept, nu mai fac febra, pot înghiți și altceva decât lapte. Zombi a redevenit ființă umană!
Evident că am avut parte, dincolo de consultație, lavaj, ace etc si de o prelegere despre inconștiență, superficialitate si alte cele. Hai, nenea doctoru’, ma lasi? Încă nu m-am ramolit de tot, am facut o facultate la modul serios si imi iubesc profesia. In douăzeci de ani de când o practic, daca nici atâta lucru nu as fi stiut, imi băgăm degetele in priza! L-am lăsat să își epuizeze repertoriul, pentru că așa e politicos. Dar cand a încheiat victorios cu intrebarea „De unde știați că amoxicilina e potrivită pentru asa ceva?”, nu m-am mai putut abtine. „Pentru ca amoxicilina in asociere cu acid clavulanic sau orice cefalosporina de prima generație sunt antibiotice de prima electie in otita medie supuranta acută. Si pentru ca e treaba mea să știu asta. E meseria mea.”
Mi-am savurat calmă mica mea victorie. A rămas blocat, apoi a urmat o conversatie pe care fritz-ul nu mai avea de gând să o încheie. Ne-am despărțit în final cu cordialitate, eu cu cartea lui de vizita in buzunar, el cu a mea. Toată lumea fericita.
Pe cand am iesit din clinica, a început furtuna. Cerul Ulmului se intunecase brusc, acoperit cu o pătură neagra de nori, sfasiata zgomotos de fulgere imense. Am alergat până la masina, o ploaie rece era tot ce imi lipsea!
Cand am iesit pe B 30 turna cu găleata. In dreapta, Erbach-ul era luminat de soare. In stanga – întuneric!
L-am simțit. Nu stiu cum. Nu stiu nici de ce. Doar am stiut ca trebuie să fie acolo. Si abia dupa ce am trecut de parcarea in care altădată inotasem in curcubeu, l-am văzut. Enorm. Complet. Un arc perfect, dublu. Am cautat cu mâna dreaptă telefonul pe scaunul de alături. Poate reușesc….
Se apropia porțiunea in lucru, cu limita de 80 km / oră. Poate…
Câteva imagini fugare, pale, parțial obturate de stalpul parbrizului…
Stiu, sunt niste poze…. vai de steaua lor! Atât am reusit, cu o mână pe volan, cu cealaltă pe telefon. Nu am vrut să risc mai mult.
Curcubeul m-a vegheat până la ieșirea de pe B 30. Cand am intors capul sa il mai vad odată, dispăruse. In cateva clipe. Asa cum dispar uneori si oamenii.
Rămăsesera in urma lui un parfum si o voce anume, sau poate mintea imi juca feste.
Si o poveste…
Se spune că dacă ajungi la capătul curcubeului, vei gasi o comoara…
Zâmbesc. Fără un motiv anume…
Zâmbesc unor amintiri…