1826 – Stuttgart, Ducatul Württemberg. Apare romanul „Liechtenstein”. Wilhelm Hauff abia implinise, de vreo patru luni, douazecisitrei de ani. Putin? Mult? Indiferent cum am privi lucrurile, tanarul Wilhelm a ramas din acel moment, prin „Liechtenstein”, parintele romanului istoric romantic german. O saga romantică din istoria Württemberg-ului, povestea adevărată a ducelui Ulrich von Württemberg, prin intermediul personajului Georg von Sturmfeder, plasată în peisajul Alpilor Svabi, a făcut celebru romanul lui Hauff, atrăgând, de asemenea, atenția ducelui Wilhelm von Urach, conte de Württemberg, asupra ruinelor castelului Liechtenstein.
Linia cavalerilor de Lichtenstein – o nobila si respectabila familie- coboara pana in adancul secolului XVII. Prima fortareata Lichtenstein se ridica deasupra targului Honau, chiar la izvoarele raului Echaz, loc numit azi „Vechiul Lichtenstein”. Se intampla undeva departe, in timp, pare-se pe la 1100 – 1200. Anii 1300 au fost bantuiti in ducatul Württemberg de asa-numitele „razboaie ale targurilor”, iar stapanii Lichetnsteinului au fost atacati iar si iar de targovetii Reutlingenului, pana cand, in 1377, fortareata cade pentru totdeauna. Ducii de Württemberg nu o vor mai recladi niciodata. Aleg un alt loc, care va ramane pentru eternitate, la doar un sfert de ceas de goana a calului.
Ridicata pe o stanca, in 1390, noua fortareata s-a impus ca inexpugnabila Evului Mediu, rezistand fara echivoc in fata tuturor atacurilor.
Anul 1567 avea sa aduca insa nori negri. Württemberg-ul isi pierde statutul de Ducat si cetatea cade prada ruinei. Au trecut secole peste castelul Lichtenstein si au luat cu ele, flamande, pietrele zidurilor… In 1802 din ceea ce fusese odinioara fala Württemberg – ului ramasese doar o jalnica amintire. A fost demolata pentru a face loc unei case de vanatoare, vreme de mai bine de un sfert de secol.
Dar… in familia ducilor de Württemberg, un tanar conte citeste romanul lui Wilhelm Hauff. Ceva aprinde scanteia si in 1837, contele Wilhelm de Württemberg, mai tarziu Duce de Urach, cumpara de la varul sau, regele Wilhelm de Württemberg, casa de vanatoare si proprietatile din jur. Exaltat de romanul lui Hauf, tanarul conte, impreuna cu arhitectul casei regale de Wurtemberg, Carl Alexander Heidelhoff, concepe planurile a ceea ce urma sa fie „Castelul de basm al Württemberg – ului”. Trei ani mai tarziu, in 1840, incepea constrirea Lichtensteinului. La finele a doi ani de lucrari intense, pastrand zidurile vechiului castel pana la al treilea etaj, in 1842, vedea soarele o minune neogotica, nascuta din vis medieval. Cladirile adiacente, precum si zidul inconjurator, completeaza firesc conceptul de castel. 
Impatimit al artelor autohtone, contele Wilhelm de Württemberg aduce un pictor din Nurnberg pe care il insarcineaza cu decorarea interioara si exterioara a castelului, in vreme ce el, personal, se ocupa de mobilarea fiecarei incaperi.
Castelul Lichtenstein, acum un castel romantic de cavaler neo-gotic, a fost inaugurat în 1842 cu prezența regelui.
In curtea castelului am patruns prin poarta principala, aflata pe latura de vest.
Cele patru turnuri exterioare, punctand patru din cele cinci colturi ale unui pentagon, poarta numele celor patru fiice ale ctitorului:
Augusta – Augustenturm
Maria – Marienturm,
Eugenie – Eugenieturm
si, chiar langa turnul central,Mathilda – Mathildeturm.
Turnul central al castelului poarta numele fiului sau, Wilhelm – Wilhelmturm.
Augustenturm adaposteste o mica expozitie de tunuri,
Marienturm o micuta capela in care indragostitii romantici de azi isi leaga vietile, iar Mathildeturm gazduieste biroul administrativ.
Apartamentele ducale in care traieste viata de zi cu zi Dr. Wilhelm, Herzog von Urach, Graf von Württemberg se afla imediat in dreapta, in pavilionul ce are intregul parter ocupat de o biblioteca franceza.
Intamplarea a facut sa il vad pe Duce in momentul in care isi conducea la iesirea din cladire niste musafiri. Initial nu am realizat, abia dupa cateva minute mi-am dat seama ca barbatul in blugi si papuci de casa era cel din fotografia de la intrarea in castel… si nu m-am putut abtine sa nu ma intreb: oare cum e sa traiesti asa, avand curtea vesnic viermaluind de turisti, uneori zgomotosi, fotografiindu-se pretutindeni? Nu pot decat sa ma inclin in fata lui, pentru decizia de a ne lasa pe noi, cei de rand, sa ne bucuram de atata frumusete.
