Nu stiu ce a fost cu mine, a trecut mult timp de cand nu m-am mai simțit asa… poate de vina o fi fost vestea că cea mai draga profesoara a plecat… nu stiu, cert e că de când am aflat nu mai sunt buna nimic. La serviciu am stricat jumătate din probe, la volan am fost lunatică, si ieri si azi era sa fiu pulverizat de tirurile de pe „schnell straße”, de dormit… nu mai zic, e un chin!
Azi dimineata m-am trezit ( e un fel de-a spune…) după un somn fragmentat, episodic, ce nu a cumulat trei ore, cu o stare ciudată. Mi-am băut cafeaua mult mai încet decât de obicei, încercând să îmi deslusesc starea. Nu am reusit sa identific însă decat o nevoie acută de a mă duce intr-un loc anume, in care o bucățică din mine a rămas captivă pentru totdeauna: Domul din Ulm.
Era soare in micul satuc in care mi-am gasit refugiul. Si asta mi-a parut un semn. La urma urmei.. de ce nu? Am timp din belsug până plec la lucru…
Am plecat de parcă viata mea ar fi depins de asta. B 30 era mai aglomerată decat de obicei. Cu gândurile haladuind prin amintiri nu am remarcat tirul de pe banda dreaptă care mi-a trecut brusc in fața, fara sa mai catadixeasca sa mai semnalizeze…
A fost primul moment în care i-am mulțumit lui Dumnezeu ca m-a convins sa iau Toyota asta…
Tirul? RO: „VN – … – BUF”! Simbolistic, nu? Culmea ridicolului… sa mor strivita pe șoselele Germaniei de un tir românesc cu număr „BUF”…
Cu câțiva kilometri înainte de intrarea în Bayern, cerul a devenit brusc cenușiu și o rafală de ploaie mi-a măturat parbrizul cu o violență care m-a uimit. Un vânt turbat, iscat de nicăieri, părea a vrea să mă împingă de pe drum. Am „ratat” balustrada la doar câțiva centimetri. Ceva s-a trezit instantaneu in mine. Hmm, întâi camionul, apoi asta… De parcă ceva ar fi fost potrivnic drumului meu spre Dom…
Comutată pe modulul de „atenție!!!”, am trecut, cuminte, pe banda 1. Traficul m-a obligat să reduc viteza si încet, încet, m-am mai relaxat putin, cand deodată, fara sa imi dau seama cum, am simțit nevoia să mă ciupersc, ca sa ma conving ca sunt trează, ca ceea ce vad in fata ochilor e real…
Înaintea mea, chiar la intrarea in Bayern, imens, superb, ca o promisiune pentru fericire…un curcubeu!
Un curcubeu enorm, care încadra perfect B 30, mă aștepta să îl străbat…
Am intrat in parcare ca o nebună. O vreme nu m-am putut misca… Am coborât intr-un târziu din masina si am privit in jur…
Eram in inima curcubeului…
Mi-am privit mâinile. Pielea mea avea culori feerice, pe care nu le mai avusese si probabil nu le va mai avea niciodată… pe inelarul mâinii stângi, rubinul, stropul de sânge prins în chinga de argint a inelului meu bavarez centenar căpătase acum sclipiri pe care nu i le mai văzusem niciodată. Năștea, la rândul lui, un alt curcubeu…
Timpul a stat o vreme in loc… Din pâlcul de pădure de alături ciripeau fericite niște păsărele. Soarele imi mângâia obrajii. Am închis ochii și l-am lăsat să îmi sărute pleoapele. M-am simțit îmbrățișată de o entitate fara formă, dar atât de concretă, încât dacă mi-aș fi strâng brațele in juru-mi, as fi simtit-o…
Aerul mirosea a proaspăt și a … atât de cunoscut!… A iasomie si a pădure și a apa…
Un zvacnet, ca un tub de bași in capul pieptului, imi spunea ca totul e real. Ca TRAIESC curcubeul…
Câteva secunde de fericire….
Astazi m-am scăldat în curcubeu…
Te urmaresc de mai bine de cinci ani si tot nu reusesc sa te „citesc”. Fiecare articol te arata altfel. Uneori esti rece, analitica, fara sentimente. Alteori esti nebuna, emani veselie si râd singur,ca prostul. Te-am descoperit si sabie japoneza care taie in carne vie. Si copil speriat. Si femeie batrana. Si adolescenta indragostita. Probabil ca esti toate la un loc. Când am vazut titlul asta mi-am adus aminte de celalalt articol in care spuneai ca „iubirea e locul in care se naste si moare curcubeul „, am crezut ca e o continuare. Numai ca m-am inselat. Joci teatru. Ascunzi… Read more »
Anonimule, iti multumesc pentru interes. Si pentru răbdarea de a-mi citi aiurelile vreme de cinci ani. Am închis „Gallenus.Retete gratuite” pentru că am încheiat definitiv acea etapa din viata mea, de farmacist in România. A continua sa scriu acolo era echivalent cu a încerca să resuscitez un mort. Nu sunt alt om, am rămas aceeași. Doar ca acum învat sa traiesc alt capitol. Da, probabil ca am multe… fețe. Probabil sunt un pic din toate acele personaje pe care le-ai identificat. Eu ma consider simplă. Ca focul. Banal de simplă. Plictisitor de simplă. Nu ascund nimic. Nu sunt nici escroc… Read more »
Pierderea cuiva drag , este o proba extrem de dura, pentru ca ne face sa ne simtim ” bruscati emotional ” pana aproape de vulnerabilitate.
Exprima-ti emotiile oricat de des simti nevoia , suntem aici si te citim.
” Înaintea mea, chiar la intrarea in Bayern, imens, superb, ca o promisiune pentru fericire…un curcubeu!”. Iata ca ti se pregateste si ceva bun. Tu , crezi in semne ?.
Marlene, draga mea, nu mai vreau sa cred in semne. Uneori ti se pare ca vezi semne in jurul tau si dacă insisti prea mult, riști să fii trimis după alprazolam. 😉 Cel mai bun lucru e sa nu spui nimănui ce simti sau ce crezi, ca sa nu te trezesti cu cuțite în spinare. Macar statutul asta de „incognito” din spatele unui pseudonim imi ofera oaresce siguranta. 🙂 În altă ordine de idei, vreau sa mai deschid o ușă către o cameră secretă a acestui loc minunat numit Germania. Am reusit sa adun câteva obiecte de o frumusețe extraordinară… Read more »