Patru si unsprezece minute, ora Germaniei.
-„Te iubesc, Mădaia mea! N-am să te părăsesc niciodată, niciodată!” S-a aplecat putin și m-a luat in brațe. Am simțit mâna lui stângă, cu degetul mic putin strâmb, mângâindu-mi părul. Plămânii mi s-au umplut de mirosul lui, un amestec de tutun fin si parfum aspru. Am ridicat mâinile să îl cuprind, dar ele au trecut prin trupul lui ca prin aer. Am incercat sa ridic tâmpla de pe pieptul lui. M-a strâns mai tare, apăsându-mi capul de el de parcă ar fi vrut să mă bage înăuntrul lui cu totul. Apoi mi-a dat drumul brusc. L-am privit cum se destrăma ca un fum.
– „Nu trebuia să se întâmple așa! N-am să te părăsesc niciodată, să nu uiți asta!”
Cred că am țipat. M-am trezit năclăită de transpirație. Inima imi bătea atât de tare încât abia puteam respira. Dormitorul se îneca într-o beznă totală, moale, lipicioasă. Am coborât încet din pat si am intrat in bucătărie. Nimeni. Apoi in living. Nimeni. Holul era si el gol. Am deschis ușa de la baie. Goală. Doar prosopul de mâini căzut de pe suport. L-am așezat la loc si m-am intors in bucătărie. Inima imi bubuia încă în urechi și mirosul lui imi umplea respiratia sacadata. Mi-am turnat o cana de cafea si am iesit pe peluza. Întuneric. Mi-am abandonat papucii roșii pe terasa si am pornit in picioarele goale, cu cana in mâna, prin iarbă. Era udă si rece. Aerul mirosea a petunii si mușcate. Brusc s-a aprins lumina in fata casei. Nimeni. Doar motanul cel alb, cu șepcuță gri al medicului de alături traversa tacticos Toyota mea pe plafon. Off, lua-te-ar naiba, grasule, ai declanșat senzorul ca sa fac eu infarct!
Mi-am recuperat papucii si m-am intors in casă. Frigul mă reconectase din nou la realitate. Pe noptieră telefonul clipocea verde. Mesaj pe chat-ul blogului.
