Vineri e zi scurtă, cum ziceam. Pentru mine, week-end -ul începe la ora 13:00. Azi nu m-am năpustit direct spre casă, pentru că aveam o problemă gravă, cu care mă confruntasem dimineață, când îmi pregăteam pachetul: terminasem astă noapte toate fructele și azi, la lucru, a trebuit să stau fără… Drept urmare, înainte de orice, fructe!
Inițial am zis că îmi ajung pentru astea trei zile. Acum, ca am golit jumătate din fructiera nou sosită, cred că mâine trebuie să fac o reaprovizionare…
Să fiu sinceră, totuși! Dincolo de nevoia reală de fructe stătea nerăbdarea incomensurabilă de a „inaugura” una din „vechiturile” sosite ieri prin curierat.
Pe mine deja mă știu curierii, fie că e vorba de Hermes, fie DHL. Dacă nu văd mașina sub geamul sufrageriei, ocolesc casa pe peluză și îmi lasă pachetele în containerul pentru hârtie, cum i-am învățat. Ieri am avut recoltă bogată. Cinci pachete. Mda, probabil ca in timp ce le deschideam, aveam moaca unei mâțe scăpată la oala cu smântână! Bine că nu am oglindă în sufragerie!
Cu ce să încep?
Hai să fie gravura pe oțel, 1840, „Mânăstirea Istein”. Puțin ruptă in partea de jos, destul de proastă încercarea de restaurare, dar mă voi ocupa de ea mâine, probabil.
Apoi… să fie o fructieră de argint, care mi-a părut o floare deschisă. Nu, nu puteam rezista! 1790 – 1800, nu foarte clar determinat.
Hai să mai fie si un tablou. O pictură în ulei pe panza de in, parțial deteriorată, dar care m-a fascinat din secundă în care am vazut-o: Sf. Andrei, sec. XVIII.
Abia acum, când scriu, realizez că nepotul meu, bucuria vieții mele, nu e doar Tudor, este și Andrei…
Hai să mai fie, spre final și un pic de amor profesional, așa, ca să tindă ziua spre perfecțiune!
Un exemplar rar, dintr-o ediție limitată a Farmacopeei Colegiului Medical Regal din Edinburg, tipărită în 1758.
Am lăsat la urma o bucățică de suflet:
O gravură pe cupru, micuță și destul de „tanara”. 1910. Rothenburg ob der Tauber, intrarea în Primărie.
Amintirea micuțului oraș bavarez a fost una dintre cele decisive în hotărârea mea de a alege Germania pentru restul zilelor mele. Pentru că sus, în turnul Primăriei, privind orașul intr-un vârtej de emoții, de trăiri, de sunete, am avut pentru prima dată senzația de „acasă”. Atunci am simțit pentru prima dată care era locul meu. Au fost niște momente unice, de eliberare definitivă, de parcă atunci aș fi aflat pentru întâia oară cine sunt… O frântură de timp de o fericire absolută.
O zi perfectă, nu-i așa?
