Unii oameni, când pleacă, lasa în tine un gol. Atât de mare încât nimic nu îl mai poate umple vreodată. Nu, timpul nu vindecă nimic. Doar ajungi să îți accepți golul, durerea. Înveți să trăiești asa, cu hăul ăla în tine. După un timp devine firesc.
Singurul lucru care contează este să nu arăți. Să nu știe nimeni ce fantome te bântuie. Să nu știe nimeni că simți un parfum anume, o îmbrățișare, o prezență permanentă lângă tine. Și dacă reușești asta, poți zice că totul e in regulă.
Dar tu știi adevarul, nu-i așa? Știi, pentru că vii noaptea, te așezi pe marginea patului, mă mângâi pe obraz și pe păr, ca altădată, mă privești cum dorm și îmi spui că mă iubești…
Dacă m-ai iubit, de ce ai plecat??? Aștept în fiecare zi un semn prin care să îmi spui că mă iubești. Oricare ar fi el. O frunză care să îmi rămână prinsă în păr, un vânt iscat de nicăieri, care să mă îmbrățișeze într-un vârtej cald, o floare aparte, floarea mea, o știi tu, cuvinte ce le știm doar noi, orice, orice, chiar și un fir de praf… aș ști că oriunde ești, oricum ești, nu ai încetat să mă iubești.
Eu am rămas aici… eu te iubesc!
76…
La mulți ani!
