Dimineață. Duminică. Și ce dacă e doar cinci? Deasupra dormitorului meu s-a dat start cursei „100 de metri garduri”, aruncării ciocanului sau cine naiba știe… S-au trezit diavolii tasmanieni Hassan și Ahmad…
Pipăi noptiera din stânga patului în căutarea cănii de cafea. Nu-i. Aprind veioza. Așa, ca să îmi sară somnul de tot… normal, cana mea e pe noptiera din dreapta. Mă rostogolesc leneșă și ajung în imediata vecinătate a binecuvântatului Graal în poziția perfectă: pe burtă. Dar perfecțiunea asta durează doar câteva secunde. Când seva vieții coboară în cană la jumătate, e musai să mă ridic în fund…
Telefonul meu clipocește ca un apucat. Decid să îl ignor, e prea devreme de citit mesaje pe chat-ul blogului. Sau pe What’s app. Acum prioritatea este o altă cafea. Pornesc Krups-ul și mai zăbovesc o vreme lângă el, inhalând aroma boabelor strivite în râșniță, în timp ce îmi execut ritualul de pupăceală cu trandafirii mei portocalii.
Da, am ritualuri. Sunt o babetă tipicară, fixistă și încăpățânată. Sau, cum îmi zice mereu soră-mea, ” Idei puține, dar fixe!”
De ce nu renunț la ritualul ăsta? Pentru că îmi luminează ziua. Și nu implic aici tensiunea mea arterială foarte mică, ce reclamă în mod obiectiv cofeina, ci o nevoie emoțională pe care nu mi-o pot satisface decât așa. La urma urmei, ce e rău în a-ți începe ziua cu un sărut?
În România, în micul meu târg natal, trandafirii portocalii, în special cei pitici, lipseau cu desăvârșire. Aici îi găsesc pretutindeni. Și cum florile astea sunt unul dintre cele mai frumoase lucruri cu care m-a binecuvântat viața, de când am venit în Germania nu mi-au lipsit nici măcar o singură zi din casă. Când m-am mutat în zona asta, pe scaunul din dreapta, fixată bine intr-o păturică, prinsă cu centura de siguranță, stătea vaza cu tranfiri. Fur curent? Cred că da, dar măcar sunt conștientă de asta…
După încă o cană de cafea și o conversație mai tandră cu trandafirii, decid că ar fi cazul să tund puțin crizantemele alea superbe. Câteva frunze s-au ofilit, trebuie să le tai. Zis și făcut. Satisfăcută de rezultat, strâng uscăturile și sting lumina în sufragerie. Intru în bucătărie, sting lumina și ies pe terasă. Studiez întâi mansarda. Obloanele sunt închise. Buuun, pot traversa peluza fără stress! Țup-țup până la containerul de biodegradabile și repede înapoi! Nu de alta, dar la mansardă s-au mutat niște croați iar doamna ar face să roșească de rușine chiar și cea mai performantă cameră de supraveghere. Nu-i scapă absolut nimic. Vin sau plec de la serviciu, ea e prezentă la geam, să vadă. Și dacă nu vede bine, deschide și geamul…
Până la un punct nu mă deranjează. De cele mai multe ori o ignor. Dar dacă am chef să stau pe terasă cu un vin bun în pahar, lasă-mă naibii, cucoană, să îmi savurez Spätburgunder-ul în tihnă și nu te mai holba la mine!
Mă uitam acum la containerul de biodegradabile și am constatat că eu sunt principalul contributor la umplerea lui. Ocazional, înfășurata mai aruncă uscăturile din gradină iar vara, iarba din rezervorul robotului de tuns peluza. Dar frunzele de salată, cozile de ridichi, de vinete, de dovlecei… toate îmi aparțin. Stau și mă întreb, oamenii ăștia nu mănâncă legume și fructe? Sau toate sfârșesc în „Rest Müll”??
Dat fiind că astă vară apăruse un șobolan la containerul de plastic, nu știu la ce să mă aștept. Nu mi-e frică de șobolani. Cinci ani, în facultate, am lucrat pe ei. Am fost mușcată de zeci de ori până am învățat cum trebuie să bagi mâna în butoiul plin de șobolani și să scoți unul fără incidente. Dar locuiesc totuși la parter și nu am chef să îmi împart spațiul locativ cu unul care nu e dispus să contribuie la chirie!
Când arunci în sacul galben cutia de iaurt de fructe in care a rămas conținut, nu trebuie să te mire că apar chițăitori. Iar infășurata proprietară, deși este născută și crescută aici, tot nu a reușit să se civilizeze…
Eu am mi-am învățat lecția foarte devreme, cu un an înainte de a mă stabili in Germania. A fost o lecție oribilă, de care îmi amintesc și azi cu rușine. Eram și eu, la fel ca proprietara casei, o sălbatică needucată, necioplită și necivilizată. Puneam pentru prima dată piciorul pe pământ german. Aterizasem seara pe aeroportul Nürnberg. Era finalul unei călătorii începute la zece dimineața. O zi în care nu mâncasem nimic. Prietenului meu îi cerusem să mă aștepte doar cu o gură de cafea neagră și cât se poate de tare. Nu anticipasem că voi fi ruptă de foame. Când am ajuns în casa lui, am crezut că mănânc și masa. M-am îndopat ca disperata, de parcă nu mai văzusem mâncare. În casă era răcoare, mă relaxasem și stomacul îmi amintea că există. După ce am umplut rezervorul, probabil spre marele lui amuzament, eu am rămas în bucătărie să strâng resturile, el s-a retras să vorbească la telefon. Și bucuroasă că pot face în liniște, fără supraveghere, treaba asta, m-am apucat, așa, ca la mine acasă. Nu m-am gândit nici o secundă că nu sunt la mine acasă!!!
Dar a doua zi, chiar la prima oră a dimineții, aveam să descopăr că mă purtasem ca o idioată absolută. Intrasem în bucătărie croită să pun cafeaua la făcut. Nu am apucat. Am încremenit în prag. Prietenul meu, ghemuit lângă chiuvetă, scotocea în coșul de gunoi…
În primul moment nu am realizat…
„Bună dimineața!” am bânguit eu. A tresărit și s-a ridicat brusc. După o secundă de liniște, am înțeles ce făcusem. În prostia mea aruncasem de-a valma în găleata de gunoi resturi de pâine, cotoare de ardei, șervețele de hârtie, dar și punga de plastic, paharul de la iaurtul cu fructe, hârtia de la ciocolata cu alune și stafide… toate, la grămadă, ca o țoapă fără un minim de educație. Și nu a fost destul, tot el, săracul, încerca să îmi minimalizeze gafa:” Nu este nici o problemă, Mădă, nu aveai de unde să știi!” M-am simțit ca ultimul om. Am văzut cum clătise paharul de iaurt și probabil că moaca mea schimbase toate culorile curcubeului, pentru că mi-a explicat blând că a îndepărtat resturile de iaurt de fructe ca să nu miroasă în timp în bucătărie. Și azi îmi este rușine când îmi amintesc. Una din lecțiile pe care nu le voi uita niciodată, clar!
Acum totul a devenit reflex. Când merg acasă, la mami, de multe ori mă învârtesc prin bucătărie cu câte o pungă de plastic în mână, exact ca o curcă beată, pentru că nu văd coșul pentru plastic…
Aici totul se colectează selectiv. Nu amesteci sticlele de plastic cu bateriile consumate sau cu hârtia. Dacă o faci, plătești. Inițial o amendă, să îți bagi mințile în cap. Dacă insiști să le amesteci în continuare, te trezești că gunoiul tău rămâne neridicat în fața casei și trebuie să te descurci pe cont propriu să îl duci la centrul de reciclare…
Aici fiecare container are culori clar stabilite și pe capac un cod de bare, corespunzător numărului tău de contract. Albastru pentru hârtie, galben pentru plastic și metal, negru pentru gunoi menajer care nu este biodegradabil ( scutece, absorbante, saci de la aspirator etc). Gunoiul se ridică la zile fixe ale lunii. Calendarul îl iei de la primărie, tot de acolo îți iei și sacii galbeni pentru plastic și metal, gratuit. Eu am preferat să îmi descarc în telefon aplicația MyMüll.de, pentru că mă anunță cu o zi înainte ce container trebuie să scot în fața casei. Containerul se scoate începând cu ora 20 a zilei precedente, până la ora 6 a zilei de ridicare. Evident, nu e o regulă fixă, poate diferi de la un sat la altul, de la un kreis la altul, de la un land la altul. În orașe, regulile sunt altele, pentru că acolo contractele se încheie pe tot blocul sau pe tot condominiul respectiv. În sătuce ca ăsta în care stau eu, contractele sunt individuale. Și dacă ai călcat pe bec, te identifică imediat după codul de bare de pe capacul containerului. Capac care trebuie să fie neapărat închis. Dacă l-ai îndopat până nu s-a mai putut închide, fii sigur că nu ți-l ridică…
Mâine, de exemplu, e zi de ridicat metalul. Vorbim despre resturi metalice mari, de genul: țevi, robineți, balamale, etc. Nu e cazul capacelor de la sticla de bere sau de la borcanul cu dulceață. Alea merg alături de folia de aluminiu, la containerul galben. Scoți fierotinele in fața casei, trece mașina și le ridică.
Pentru sticlă sunt pubele comune. Scoți întâi capacul metalic sau de plastic, apoi le bagi pe fiecare in parte în gaura corespunzătoare culorii: sticla transparentă la sticlă transparentă, verde la verde și maro la maro. Și niciodată nu faci asta după ora 20, că s-ar putea să ai o problemă…
Nemții țin foarte mult la curățenie și ordine. Și mi se pare firesc să reacționeze în momentul în care cineva le tulbură echilibrul micii lor comunități. Iar în ceea ce privește gunoiul, Germania reciclează 96% din gunoiul produs. Populația e stimulată financiar să recicleze cât mai mult. Când pet-ul de Lipton Ice Tea îl poți returna contra a 25 de cenți, sticla de apă minerală contra a 8 cenți, iar tu, într-o lună ai minim patruzeci de bucăți din fiecare, parcă nu prea îți vine să le arunci pe la marginea drumului sau în Dunăre… Dar ia imaginează-ți cam care e consumul într-o familie de două, trei sau patru persoane!
Evident, în România așa ceva nu se va întâmpla prea curând. Cel puțin atâta timp cât flaconul de plastic este evaluat la 0,05 lei. Gunoaiele vor continua să ne îngroape până ne vor sufoca. Acolo trebuie umblat la mentalitate, lucru cam dificil…
Aici totul este curat. De la curțile oamenilor, străzi, parcuri, până la ape, pășuni și păduri. Tot ce vezi pe jos acum sunt doar frunze. Oh, dar sunt atât de frumoase!…
Așa e că nici tu nu ai strânge gunoiul ăsta din fața casei?
