De câțiva ani, noiembrie a devenit pentru mine luna pe care o urăsc cel mai mult. Nu e doar vremea mohorâtă. E tot uraganul de gânduri și amintiri care se prăvălește peste mine. Intru într-o letargie din care nu pot ieși, orice aș incerca să fac. Retrăiesc cioburi tăioase din timp, care s-au petrecut parcă ieri. Îmi imaginez că vorbesc cu oameni care mi-au marcat existența și care azi nu mai sunt lângă mine. Se amestecă în mine dulcele cu amarul, râsul cu lacrimile, ecoul unui „Mădaia mea” cu percepția caustică a realității că niciodată nu mă va mai lua în brațe…
…Habar n-am de unde știe că sunt praf, dar știe… mă sună: „Ce faci, coană mare?”
Ce să fac, Micky, umblu de bezmetică prin casă și nu-mi găsesc locul… Am făcut fursecuri, am scos tot de prin dulapuri și le-am pus pe inapoi la locul lor, mâine spăl frigiderul și poimâine iar umblu să răscolesc dulapurile, apoi iar fursecuri, orice numai să nu mai aud cum strigă dupa mine, prin casă,”Madaia mea”…
Credeți că zice vreodată „săraca de tine”? Da’ de unde! Știe că la primul semn de compasiune m-aș duce la vale de tot. Micky are leacul perfect: mă porcăiește urlând la mine atât de tare încât trebuie să las telefonul pe masă și să pornesc Krups-ul. Când răgușește, se oprește. Sau când consideră ea, probabil, că mi-a intrat clar în cap că ar fi cazul să revin în realitate.
Să fiu a naibii dacă nu funcționează! De fiecare dată. Cert este că realizez că pe un om mort nu îl mai poți întoarce de la groapă. Măcar nu mi se mai pare că îi aud vocea, nu îi mai simt mirosul, nu mă mai gandesc la degetul lui cel mic și strâmb.
Se sfârșește noiembrie. Treizeci de zile de fiere. Am fugit de depresie prin magazine. Am sperat că o pot trata cumpărând decorațiuni de Crăciun. Pentru că nu întotdeauna, de Crăciun toate drumurile duc acasă. Sufrageria mea e acum un morman de chestii roșii. Globuri. Beteală. Clopoței. Ciorăpei. Ghirlande. Lumânări și lumânărele.
Mâine e 30 noiembrie. Și onomastica lui Tudor. Tudor-Andrei. Când iese de la școală, îl sun. Iar va începe să turuie, cu viteza specifică neamului meu, de parcă s-ar bate turcii la gura lui. Soră-mea zice că seamănă din ce în ce mai mult cu mătușă-sa la debitul verbal și la apucături. Iar eu mă topesc ca o înghețată când îl aud….
Și tot mâine, ca o încheiere apoteotică a lunii de fiere, voi face ceva în premieră absolută: voi pregăti Adventul
Zilele trecute vorbeam cu Wolfgang. Ne-am întâlnit întâmplător în Kaufland, eu intram, el ieșea încărcat. Mi-a spus că se pregătesc de Advent. Am facut ochii mari. Ce e Adventul? Fiu-său cel mic, Julian, a facut ochii și mai mari. Cum, nu știți ce e Adventul??? Wolfgang a dat să îmi explice, apoi s-a răzgândit. „Vino mâine seară la noi, la un vin și îți spunem ce e Adventul”. Ok…
Și sâmbătă seara, între un pahar de vin, o șușoteală cu nevasta lui Wolfgang și o piatră de remi cu Dominic, am aflat ce este Adventul…
Adventul își are rădăcinile în secolul 5, în Italia, iar numele provine de la latinescul „adventus” care înseamnă venire. Papa Gregor a introdus Adventul în liturghie și a stabilit numărul de duminici de Advent la 4, simbolizând cei 4000 de ani pe care omenirea a trebuit să-i aştepte până la venirea Mântuitorului. Mai târziu, în 1570, Papa Pius al V-lea a stabilit liturghia Adventului pentru Biserica apuseană.
Odată cu prima duminică de Advent începe la catolici şi protestanţi Noul An Bisericesc şi în acelaşi timp postul dinaintea Crăciunului.
Istoria coroanei de Advent Adventskranz
În timpul Adventului, în marea majoritate a bisericilor creștine, există obiceiul de a se face o coroană din ramuri de brad pe care se aşeaza patru lumânări, fiecare dintre ele fiind aprinsă în ajunul fiecărei duminici din acest timp. Coroana de Advent este o tradiţie născută în secolul al XIX-lea în Hamburg, oraş înțesat cu copii orfani care își încercau supraviețuirea cerşind şi dormind pe străzi. Cei mai mulți mureau sau sfârșeau mici infractori şi ajungeau în închisoare. Un tânăr pastor evanghelic, Johann Heinrich Wichern, a cumpărat o casă mare, a renovat-o şi a început să adune copiii de pe stradă, să le dea un acoperiş şi ceva de mâncare. Anul 1883 poate fi considerat anul întemeierii casei numite „Rauhe Haus”. I-a învăţat pe copii câte o meserie: unii au devenit cizmari, alţii pictori, grădinari, croitori, așa încat au încetat de a mai cerşi, învăţând sa-şi câştige singuri pâinea şi să-şi construiască fiecare un trai decent.
În fiecare an, în timpul Adventului, tânărul pastor Wichern organiza un moment de rugăciune. În Adventul anului 1838, vrând să facă mai frumos acest timp pentru oaspeţii săi, s-a gândit ca fiecare copil să aprindă, începând cu 1 decembrie, în timpul momentelor de rugăciune, câte o lumânare colorată. Din 1840, în fiecare an avea loc în această casă o scurtă ceremonie religioasă: pastorul şi copiii se adunau în dormitor, Wichern povestea ceva despre Advent şi Crăciun şi se cântau multe cântece. Deoarece în fiecare zi se aprindea câte o lumânare, acel moment s-a numit Kerzendacht (celebrarea lumânărilor). Un prieten de-al pastorului a pregătit un cerc de lemn pe care s-au aşezat lumânările, aşa încât să pară o mare „coroană de lumină”, Lichterkranz. Se ajungea la Crăciun cu toate cele 24 de lumânări aprinse.
Cum le plăcea foarte mult, începând cu 1851, copiii au început să ornamenteze cercul de lemn cu ramuri de brad, ca semn al vieţii, ajungandu-se oarecum la coroana pe care o întâlnim astăzi.
Mulți au găsit coroana de advent atât de frumoasă, încât au vrut să aibă chiar în casa lor ceea ce se numea Coroana de lumină. Dar cine avea în casă un loc atât de mare ca să atârne o coroană de Advent pe care să stea 24 de lumânări? Astfel, încetul cu încetul, numărul lumânărilor s-a micşorat ajungându-se doar la patru, după cele patru duminici ale Adventului: trei de culoare violet şi una de culoare roşie.
Obiceiul s-a răspândit repede în familiile evanghelice din întreaga Germanie și, în foarte scurt timp, în toată lumea anglo-saxonă şi apoi în Franţa. Fiind considerată la origine o tradiţie protestantă, la început a fost privită cu suspiciune în lumea catolică. După primul război mondial, însă, tradiţia coroanei de Advent a primit un nou impuls şi a intrat şi în casele creştinilor catolici. În 1925 coroana de advent, în forma sa actuală, şi-a făcut apariţia într-o biserică catolică din Koln, iar în 1930 la Munchen. Prin 1935, în Austria, preoții au început să binecuvânteze coroanele de advent pentru casele particulare.
Astăzi, obiceiul a pătruns și în lumea ortodoxă, pe de o parte grație frumuseții și semnificației, pe de altă parte grație sfântului duh al negustorilor, care au adulmecat ocazia și nu au ezitat să stoarcă niște bani din ea.
Semnificaţia coroanei de Advent
Coroana de Advent are, înainte de orice, o funcţie religioasă: ea vesteşte apropierea Crăciunului, ne pregăteşte pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, trezeşte rugăciunea comună, arată că Isus este adevărata lumină care învinge întunericul şi răul.
Coroana de Advent este un imn adus naturii care revine la viaţă, atunci când totul pare a se sfârşi, un imn adus luminii care învinge întunericul, un imn adus lui Cristos, adevărata lumină, care vine să învingă întunericul răului şi al morţii. Un imn al speranței pentru cei care cred că totul este pierdut.
Coroana de Advent este rotundă. Cercul este încă din antichitate un semn al veşniciei şi al unităţii; aici indică şi soarele şi ciclul său anual, modul său continuu de a se reproduce, fără a se consuma vreodată. La fel ca şi inelul, care este un tot continuu, fără început și fără de sfârșit, coroana este semn de fidelitate, fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunile sale. Dată fiind această semnificaţie, coroana de Advent trebuie să-şi menţină forma sa circulară şi nu trebuie să devină o compoziţie florală cu patru lumânări.
Coroana este semn al regalităţii şi al victoriei. În vechea Romă erau încoronaţi învingătorii jocurilor sau ai unui război. Coroana de Advent anunţă că acest copil aşteptat este regele care învinge întunericul cu lumina sa.
Ramurile mereu verzi de brad sau de pin care ornează coroana sunt semnele speranţei şi ale vieţii fără de sfârşit. De aceea, coroana adevărată nu trebuie să fie din teracotă, din ceramică etc.
Aceste ramuri amintesc de intrarea lui Isus în Ierusalim, primit cu ramuri şi salutat ca rege şi Mesia.
Pentru ornamentarea coroanei se folosesc benzi de hârtie roşie sau violet: roşu sau roz, simbolul iubirii lui Isus care devine om; violet, semn al pocăinţei şi al convertirii pentru a ne pregăti pentru venirea sa.
Semnificaţia lumânărilor
Cele patru lumânări arată cele patru săptămâni ale timpului Adventului.
Aprinderea succesivă a lumânărilor indică apropierea progresivă a Naşterii lui Isus, progresiva victorie a luminii asupra întunericului. De aceea e bine ca aprinderea lor să aibă loc seara, pe întuneric.
La început lumânările erau trei de culoare violet şi una de culoare roşie: violet pentru a indica penitenţa şi convertirea la Dumnezeu, roşie ca semn al bucuriei pentru iminenta naştere a lui Isus (cea roşie se aprinde în a treia duminică de Advent, numită chiar Gaudete– bucuraţi-vă). Ele pot fi însă toate de culoare albă sau în patru culori diferite.
Fiecare lumânare îşi are semnificaţia sa religioasă. Conform tradiţiei, ele sunt denumite astfel:
– prima, este lumânarea profetului; ea ne invită la speranţă. Cu mulţi ani înainte de naşterea lui Isus, profeţii au vorbit poporului invitându-l să aştepte venirea Domnului şi să nu-şi piardă speranţa;
– a doua, este lumânarea Betleemului, cetatea în care s-a născut Mesia, Isus Cristos, Mântuitorul tuturor oamenilor;
– a treia, este lumânarea păstorilor, cei care au primit cei dintâi vestea Naşterii Domnului, o veste care le-a umplut inimile de bucurie. La această bucurie suntem invitaţi să ne facem părtaşi cu toţii;
– a patra este lumânarea îngerilor; ei au adus vestea că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii şi datorită acestei iubiri el a decis să se nască între noi.
Copiii aşteaptă cele patru săptămâni ale Adventului cu mare nerăbdare, nu numai pentru că ele culminează cu darurile găsite sub pomul de Crăciun în Noaptea de Ajun, ci pentru că pot descoperi zilnic câte o mică surpriză în aşa-numitul calendar de Advent – Adventskalender. Gerhard Lang l-a inventat cu aproape un secol în urmă. Începând din anul 1920 el cuprinde 24 de uşiţe, în spatele cărora se ascunde fie un mic desen, o scena biblica, fie o micuţă ciocolată sau alte dulciuri. Calendarul conţine 24 de căsuţe şi începe cu ziua de 1 decembrie, fiind astfel mult mai uşor de confecţionat şi valabil de la an la an. Clar, si de asta au ştiut să profite din plin negustorii, care comercializează între timp cele mai diferite şi uneori năstruşnice forme de calendare de Advent.
De ce fac asta, deși sunt ortodoxă?
Din multe motive…
Am vrut să cunosc toata istoria şi semnificaţia lui ca să nu ma las furată de fascinația unui obicei frumos dar care să nu aibă nici o relevanţă pentru sufletul meu.
Vreau să rămân aici pentru tot restul vieții mele, atât cât mai am. Asta înseamnă să îi înțeleg, să îi accept pe oamenii ăștia, să mă integrez fără să mă depersonalizez sau să îi copiez, ci luând de la ei ceea ce e bun și frumos.
Pentru că am înțeles că Adventul este un timp pe care ți-l dai înainte de orice ție. Un timp în care te poți scotoci în cele mai negre cotloane ale tale, în care poți cerne binele de răul pe care l-ai făcut într-o viață. Un timp în care, singur, cu sufletul în palme, să înveți să ierți. Să înveți să fii mai bun. Mai uman. Să încerci măcar, chiar dacă nu vei reuși, să îți găsești liniștea.
Duminică, 2 decembrie, este prima zi de Advent.
Ce v-aș putea dori?
Speranță și liniște, cu oricine ați fi, orice cărări ați bate, oricât de greu v-ar fi sufletul!
