Departe sunt de tine și singur lângă foc,
Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trait,
Că sunt batrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeșteptând în fața-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul lovește în ferești,
Se-toarce-n gându-mi firul duioaselor povești,
Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subțiri și reci;
Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini
Și parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți,
În sărutări unim noi sărmanele vieti…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipa l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smuls…
Voi fi batrân și singur, vei fi murit demult!
Mihai Eminescu
