Paradoxal, m-am născut în zodia Leului. Spun „paradoxal” pentru că nimic din ceea ce caracterizează semnul ăsta nu se regăsește la mine. Motiv pentru care îmi citesc horoscopul doar când vreau să mă binedispun. Cică nu m-aș înțelege sub nici o formă cu ăia din Gemeni. Gemeni? Hmm, am câțiva de-ăștia pe lângă mine. Primul ar fi Răzvan. Cel mai încăpățânat om pe care l-am cunoscut. Și inginer pe de-asupra! Nu știu cum reușesc să adun ingineri pe lângă mine, dar m-am resemnat. Asta mi-e soarta! Răzvan e înalt. Foarte înalt. Fără vreo zece centimetri, are doi metri. Îmi zice „piticanie”, dar îi acord iertarea regală, pentru că e soțul Oanei. De câte ori ne întâlnim, ne prinde dimineața la un vin si-o vorbă. Soră-mea capitulează invariabil înainte de miezul nopții. Cum s-ar zice, vorbesc mai mult cu el decât cu propria-mi soră. Și întotdeauna discuțiile sunt aprinse.
Al doilea e Tudor. Tot Geamăn. Tot încăpățânat. Tot către doi metri. Amic din anii de facultate, ulterior șeful meu în spitalul județean în care am profesat în ultimii șapte ani în România. Chirurg de obicei și director de spital. Discuțiile cu el? Uneori calme, că între doi buni prieteni. Dar de cele mai multe ori se lăsau cu răcnete și dosare aruncate pe masa de ședințe, cu „dacă ești deștept la ce mama dracului mai întrebi proasta de farmacistă”, „măi, femeie nebună, hai să mâncăm ceva și apoi să vedem cum facem rost de niște incubatoare”. Tudor, unul dintre prietenii care nu mi-a intors spatele niciodată…
Să mai fie și Cătălin… Ăsta iubește calculatoarele și pescuitul. Ne bășcălim ori de câte ori avem ocazia. Bineînțeles că nu ratez ocazia să îl iau peste picior: informatician care nu are wireless în casă și nici What’s app pe telefon. Cică e sătul de net de la serviciu, nu-i mai trebuie și acasă… Vineri a promis că își descărcă aplicația. Pun pariu ca prima dată când mă va suna, o va face, ca de obicei, tot de pe telefon. Corect, Cătălinei? Abia astept să aflu ce studentă blondă mai meditezi…
Am lăsat la urmă un Geamăn cu totul special. Ursul!
Dacă vreun străin ne-ar fi văzut în astea două săptămâni cât au stat Micky și Ursul la mine, în mod sigur ar fi controlat tigăile, să vadă câte au mai rămas întregi.
Nu e greu de înțeles de ce îi zic Ursul…
…Și nici de ce îmi zice „Piticul”
Mihai se joacă. Tot timpul. Îi place să îmi bage bățul prin gard, până mă aprind. Și se distrează copios pe chestia asta. Mă scotea din minți cu ” Lăliță, dă-mi cuțitul ăla” sau „Lăliță, vezi că se arde curcanul!”. Ordinele astea mi s-au zgâriat pe creier din anii tinereții atât de rău încât chiar și azi, la atâția ani de la divorț, încă mă comport ca o mâță turbată când le aud. Eram conștientă că Ursul o spune ca să se amuze. Cu atât mai mult cu cât bucătarul casei e el, nu Micky. Ea nici nu știe ce are in frigidere. Bucătăria e teritoriul absolut al lui Mihai, care la ora patru fix o sună: „Hai acasă, că se răcește mâncarea!”
Numai că mâța aia leșinată din mine care se crede leu se zburlește și începe să scuipe instantaneu. Credeți că Ursul reacționa? Se mulțumea să se uite calm la mine și să continue să dea instrucțiuni consoartei lui, care râdea cu lacrimi de noi. Trecea ceva vreme până reușeam să văd licărirea aia in ochii lui și să pricep că glumește….
V-am zis că Ursul a amenajat pentru Micky o grădină superbă? Da, absolut superbă! Și plină de trandafiri. Atât de mulți si atât de plini de flori, încât te crezi intr-un rozariu. Da, are și portocalii!
„Ce le faci, Mihai, de sunt atât de plini de flori?”
„Nimic. Îi tund!”
Am decis să îl las să mi-l tundă pe „******”. Zis și făcut. Pe 1 ianuarie pune mâna Ursul pe foarfecele de grădină, aduce ghiveciul pe terasa de la bucătărie și taie. Când prima creangă a căzut am uitat să mai respir. În secundă următoare a căzut și a doua. Mi s-au înmuiat picioarele și m-am lăsat încet pe vine. Cădeau crengile una după alta și el nici nu clipea. Ciopârțea liniștit în continuare. Aveam senzația că taie bucăți din mine.
„Gata, stop!”, am bânguit eu cand mai rămăsese o singură tulpină.
„Gata, am terminat!”. Și „clanc”! A căzut și ultima creangă…
Priveam masacrul si îmi venea să îi dau cu ceva în cap. Din simbolul iubirii mele rămăsese doar un ciot de câțiva centimetri. M-am abținut cu greu să nu plâng. Mi-l terminase pe „******”.
L-am dus în casă și după ce au plecat ei înapoi în România, am luat ghiveciul in dormitor. Lângă pat, în dreptul ușii de la terasă. Șase zile am avut sufletul negru. Priveam in fiecare zi ciotul și mă podideau plânsul și furia.
În a șaptea zi însă s-a petrecut un miracol!
„******” a decis să rămână lângă mine….
Azi îmi zâmbește …
Ursule, îți mulțumesc! Da, recunosc, am vrut să îți crăp capul…
P. S. : Îmi zice Coana Mare vineri seara: ” Măi Pitic Atomic, hai să-ți zic o chestie… Tu știi că Mihai s-a dus toată săptămâna trecută doar cu puloverul de la Moș Crăciun la lucru?”
Pe bune????
Lui Mihai cel iubitor de haine mai rău decât o femeie îi luasem un pulover…
