Nimic neobișnuit pentru o creatură romanțioasă ca mine să aibă un eroul. Nu, nu e unul pe cal alb. Și nici nu a venit la mine jurându-mi iubire eternă. De câte ori mă gândesc la el, simt nevoia să fac simultan două gesturi: o reverență adâncă, până la pământ și să-i dau un pumn în nas, să-l umple sângele. Paradoxal, îl idolatrizez și îl detest în același timp. Poate că pe măsură ce m-am maturizat am învățat să accept oamenii cu relele lor cu tot…
Pe Alexandru Ioan Cuza nu l-aș încadra, ca femeie vorbesc, în categoria bărbaților frumoși. Poate că o fi fost în timpurile alea, dar, klar, nu e pe gustul meu: șaten spre roșcovan, ochi albaștri și colac peste pupăză, bărbuța aceea care mi se pare pur și simplu penibilă. Ok, detest barba la un bărbat, indiferent cât ar fi el de frumos. Parcă e veșnic nespălat. Hai, un pic „sauvage” mai trec cu vederea, dar doar două-trei zile… după care gata!
Cum naiba îmi pot descrie asa eroul? Ei, uite ca pot! Că fac reverențe în fața celui mai vizionar lider pe care l-au avut vreodată românii e una. Să îi detest caracterul și comportamentul ca soț e altceva. Ambele le fac cu intensitate egală, vecină cu paroxismul.
Toți știm ce a făcut Cuza pentru neamul românesc. Nu voi mai înșira aici lucruri pe care orice habarnist le poate găsi intr-o carte de istorie. Pardon, pe Google…
Azi, la 160 de ani de la Adevărata Unire, încerc să îmi văd eroul și altfel…
Cuza era departe de a fi bărbatul pe care o femeie teafără la cap și l-ar fi dorit ca partener de viață. Și asta nu pentru că fuma excesiv sau pentru că prin venele lui circula cafea în loc de sânge (wow, ce asemănare!!!). La urma urmei nu cred că ar conta. Dar omul ăsta nu putea respira fără femei. Și nu așa, la întâmplare. Nuuu…. totul era consemnat, etichetat, evaluat, notat. Intr-un carnețel ținut cu rigurozitate „la zi” de amicul și partenerul său escapade erotice, Kogălniceanu.
Poate că aș trece și peste faptul că era cartofor iremediabil, deși, dacă stau să mă gândesc, patima asta a fost cea din cauza căreia destinul unei femei a fost pecetluit…
Își pierde averea, nu foarte consistentă, în nopți lungi cu amici de chiolhanuri, la jocuri de cărți. Ajunge într-o situație destul de delicată dar brusc soarta îi surâde. Eroul meu se… „îndrăgostește”. Atât de tare, încât tocmai el, tânărul adorat de zeci de femei, una mai frumoasă ca alta, decide să se însoare pe la douăzeci și cinci de ani cu o piticanie slabă, firavă, brunetă, anostă ( ca să nu zic urâtă). Și, din întâmplare, cu un pic de avere. Normal că fata, la cei nouăsprezece ani ai ei, își pierde capul după vedeta masculină a vremurilor și se aruncă orbește intr-un mariaj fără nici o șansă.
Unii zic că totuși Cuza o iubea pe Elena. Hai să fim serioși! Că te-ai împiedicat o dată și ai căzut în patul altei femei decât nevastă-ta aș închide ochii. Dar când o faci sistematic și fără perdea, aici e vorba de altele, nu de iubire. Iar când nevastă-ta se îmbolnăvește de suferință și umilință, tu o trimiți la Paris, să ai loc liber pentru hârjoană … Asta nu e dragoste, nu! Să mai zic si că eroului meu nu i-a păsat că nevastă-sa nu avea din ce trăi la Paris, pentru că el, prins cu altele, „uita” să îi trimită bani?
Problema a fost însă că după câțiva ani de exil, soția s-a întors. Sau, a fost, poate, norocul lui. Elena l-a susținut necondiționat, trecând peste toate mizeriile pe care i le făcuse. Iar Cuza avea mare nevoie de o susținere…
Pe Elena Cuza o consider Prima Adevărată Doamnă a României. Pentru devotamentul infinit fața de țară și români. Pentru iubirea ei absolută față de un soț de nimic.
Cuza nu numai că nu s-a obosit să fie discret, dar a avut culmea tupeului să își aducă amanta în casă și să își forțeze soția să i-o accepte. Față de Maria Obrenovici Cuza a avut la început o pasiune carnală. Maria era de o frumusețe ieșită din comun. Dar foamea fizică avea să se transforme într-o iubire bolnavă, care l-a împins la altă obrăznicie fără margini față de Elena: i-a adus doi copii, făcuți cu amanta, să îi adopte, să îi crească, să îi educe… Dacă asta e iubire față de nevastă, mă iartă tu, eroul meu, dar ți-aș servi cafeaua cu resina Jalapae …
În noaptea arestării sale, Cuza era în palat. Dar nu in apartamentul conjugal, așa cum ar fi fost firesc. Acolo erau cei doi copii ai săi, cu soția și guvernanta. El? În brațele amantei Maria Obrenovici, deținătoare a unui apartament propriu, în același palat cu nevasta…
Iar ticăloșia nu se oprește aici. Forțat să abdice, Cuza fuge din țară. „Uitând” iar de nevastă, dar urmat îndeaproape de amantă, pe altă cale. Elena îl caută disperată, dăndu-i de urmă în Viena.
… M-am gândit mult la toate gesturile eroului meu. Ca român. Ca om. Și nu în ultimul rând ca femeie. Cât de mult l-a putut iubi femeia aceea mică și urâtă încât să rămână lângă el, să îl susțină și să îl îngrijească până în ultima clipă a vieții lui? În mod cert, nu există dimensiuni. Elena l-a iubit. Fără „mult” sau „putin”. Pur și simplu l-a iubit. Așa cum numai o dată în viață se întâmplă. Cuza, irepetabilul meu erou, moare sărac, în urma unui anevrism aortic, intr-o cameră a hotelului Europa din Heidelberg. Lângă el – Elena. Maria Obrenovici? Îl părăsise când boala de plămâni și cea de inimă l-au transformat intr-o povară. La ora la care Cuza se sfârșea, ea se distra la un bal…
Cât de mult a iubit-o Cuza? Probabil la fel cum l-a iubit pe el Elena. Și cred că asta îl face uman. Îl definește ca bărbat, îl încadrează intr-o categorie anume.
Că a fost un soț ticălos nu îl face mai puțin erou pentru mine. Da, mi-ar fi plăcut infinit mai mult ca tot ce i-a dat amantei să îi fi dat femeii care l-a iubit până la sfârșitul vieții ei și care de dincolo de mormânt îl va iubi cât Universul va exista. Dar asta se întâmplă în poveștile frumoase. Povestea lui Cuza nu a fost una frumoasă. Așa cum zicea Kogălniceanu, nu greșelile i-au adus căderea, ci faptele lui bune.
… Poate mă veți întâmpina pe chat cu „huo” pentru că mi-am permis să scriu astfel despre Cuza tocmai azi. De ce am scris asta? Pentru că zilele trecute vorbeam cu un coleg neamț și îmi spunea că fiul lui merge într-o excursie cu clasa la Dahau, să viziteze lagărul de exterminare. M-a șocat. Pentru că eu, că adult, nu aș suporta să văd asta și mi se pare o cruzime oribilă să duci un copil de zece ani să vadă așa ceva. El mi-a răspuns că greșesc. Copiii trebuie să vadă, ca să nu se mai întâmple niciodată!
Nemții nu își ascund gunoiul sub preș, cosmetizând istoria și învățându-și copii doar partea ei frumoasă. Poate că așa ar trebui să se întâmple și la noi…
Afemeiat și soț de nimic, liderul incontestabil al tuturor timpurilor românești, cu bunele și cu relele lui, Cuza rămâne orice ar fi Eroul meu… Un erou pe care, din păcate, românii nu l-au meritat…
