Așteptam week-end-ul ca pe o binecuvântare. După o săptămână de lucru epuizantă în schimbul de dimineață, cu cinci zile începute la patru fără un sfert și terminate la zece noaptea, vinerea e o binecuvântare. Da, recunosc, îmi place pe schimbul ăsta faptul că la unu jumătate termin programul, după douăzeci de minute, sunt deja acasă și toată ziua îmi aparține. Problema este că nu dorm deloc până pe la unsprezece noaptea și asta se cam adună…
Mă hotărâsem să îmi fac vineri niște paste milaneze, dar am rămas doar cu planul. Îmi era atât de rău, încât numai gândul la mâncare încrețea pe mine puținele urme de carne pe care le am. Am zăcut că o conopidă veștejită până am adormit…
Sâmbătă dimineață, cu noaptea în cap, am hotărât că bat drichea toată ziua. Mda, poate că ar fi trebuit să fac un pic de ordine în sertarul triplu cu „de toate” din bucătărie, unde, pe etajul din mijloc dansează samba vreo treizeci de lumânărele pastile cu câteva cuttere, acompaniate de niște cârlige, niște role de bandă adezivă și un milion de alte ciurucuri, intr-o debandadă totală… Dar pur și simplu nu am avut chef. Ăsta e avantajul de a fi singură, se aude la voi, cei care mă bateți la cap să îmi găsesc pe cineva?! Așa că am decis să las încă o zi sertarul cu pricina în aceeași harababură și să bat drichea toată ziua. Am așteptat să se facă o oră decentă că să o sun pe mami. Chiar dacă în România era ora cinci și jumătate, totuși…
Deschid frigiderul să îmi pregătesc ceva de papa. Urla stomacul. Dau cu ochii de carnea tocată. Uhhh, de tine am uitat! Lasă, mai stai acolo și azi, că stai bine! Te-oi găti mâine…
Patru ouă fierte, așa, cu gălbenușul cleios, brânzică telemea, un pic de șunculiță afumată, niște ardei gras, merge și o cană cu lapte, apoi rezolv și alea câteva inimioară de turtă dulce care se plictisesc în bol, pe blatul de lângă cafetieră. Între timp, jumulesc busuiocul de pe pervaz si bag câteva frunze în gură. Da, dragii mei, pasc! Altfel nu mă simt bine! Chiar zilele trecute îi spuneam mamei că intr-o viață anterioară am fost probabil capră, altfel nu îmi explic apetența asta pentru ierburi și rădăcinoase bune de ros și crănțănitoare…
După două ore de conversații cu mami am bătut în cuie că pachetul ăla de carne tocată va sfârși în cu totul altceva decât îi destinasem inițial. Să nu mă întrebați ce pot vorbi timp de două ceasuri cu mami… de toate, începând cu chestiile haioase de la serviciu, unde încă învăț amestecul de dialecte șvab și bavarez, până la ce flori mi-am mai cumpărat, de toate….
Zilele trecute mă gândeam că nu am suficiente decorațiuni pentru Crăciun și ar fi cazul să îmi completez stocul. Acum am grădină și câțiva brăduți care se cer „îmbrăcați” cu ceva globuri și luminițe. Mai este o săptămână și la nemți începe Adventul. Prima zi de Advent trebuie să găsească locuințele și grădinile decorate, deci… știți voi cum e cu integrarea…
Acum, fără să mănânc ciuperci, trebuie să recunosc că îmi place la nebunie obiceiul ăsta al catolicilor. Când vii seara de la lucru și știi că te așteaptă o casă scufundată în întuneric e cam deprimant. Dar când văd pe tot drumul casele pline de luminițe, mi se încălzește sufletul. Vreau să ajung acasă și să mă întâmpine un pic de veselie.
Nouă ferestre de decorat, șase brăduți, ar cam fi ceva shopping de făcut! Ca să nu mai spun că trebuie să ajung și în orașul iubirii mele, Ulm. E musai să merg la vot, nu pot lăsa pe duminică.
Un motiv foarte bun să îmi leg tinicheaua de coadă și să plec. Cu Laguna, că are portbagaj mare!
Am umblat sâmbătă până când mi s-a tocit nu doar tinicheaua, ci și sfoara și coada până la fund. Pe ăla nu l-am controlat, dar posibil să prezinte ceva urme și el. Era nouă și un sfert seara când am ajuns acasă. Da, portbagajul era plin, plus câteva flori pe bancheta din spate. Eram epuizată de cât umblasem și deși mâncasem bine în Ulm, parcă aș fi dat un pic iama prin brânzeturile alea pe care le cumpărasem. M-am mulțumit să îmi iau din mașină doar florile și strictul necesar pentru o seară leneșă la televizor, restul duminică dimineață!
Azi m-am trezit și mi-am adus aminte de globuri. Trebuie să le mai studiez o dată, cât îmi beau cafeaua. Le-am întins pe toate pe jos, prin sufragerie și m-am bucurat de fiecare în parte de parcă aș fi avut cinci ani! Se pare că e adevărat, de la o vârstă începem să dăm în mintea copiilor… Nu le-am strâns decât târziu, când s-a apropiat prânzul. Îmi plăcea să le văd așa, risipite pe covor, reflectând flăcările din șemineu…
Mâine e deja 25 noiembrie. Și ca să îmi arate că mă iubește, iubitul meu „*****n” îmi pregătește cel mai frumos dar. Ca un sărut-sigiliu, care pecetluiește secrete nerostite.
Un cadou, în avans, de Crăciun
