Cum dispar un pic de pe blog, cum încep mesajele…
Uite așa mă faceți să repet:
Spre disperarea ălora care nu mă suportă, n-am crăpat încă! Și nici nu am de gând! Acum sunt bine, mulțumesc tuturor pentru grijă! Am avut un mic accident, dar nu ăsta a fost motivul pentru care nu am mai scris, ci lipsa de timp. Acum, că sunt mai „relache”, am decis că e cazul să mai văd ce se întâmplă cu blogul… ca de obicei, o groază de module neactualizate, haos, varză… o mulțime de mesaje că e blocat blogul, etc,etc,etc…
Dar pentru că tot mi s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat, hai să vă povestesc ce înseamnă „accident de muncă ” într-o țară cu apă caldă la robinet…
Cu câțiva ani în urmă, la vremea când eram farmacist șef într-un spital județean, lucram zi lumină împreună cu Tudor, managerul spitalului și prieten bun din anii de studenție, la elaborarea „manualului calității ” . Eu trebuia să pun la punct procedurile standard pentru farmacia spitalului. Volum de muncă imens, pe care incercam să îl termin printre o mie alte treburi pe care le mai aveam de făcut. La un moment dat am cedat. Și fizic, și nervos. M-am dus la manager și i-am zis: ” Tudore, una cu una fac două! Dacă îți mai trebuie farmacist, dă-mi pe cineva să mă ajute, că nu mai pot!”
Mi-a dat. Un tip de la audit intern care freca hârtii degeaba. Zilnic îi dădeam materialul pe care îl scriam ca să îl pună în pagină în Word și să îl printeze. O vreme a fost bine. Doar că personajul în cauză a dezvoltat o fixație pentru mine. Și m-am trezit intr-o zi că îmi propune, nici mai mult nici mai puțin decât să mă mut la el și să avem o relație. What??? Calm, băiete, că nu mă interesează așa ceva! I-am explicat politicos că mintea, inima și tot universul meu au fost date altcuiva, deci suntem doar colegi. Evident, refuzul meu nu a fost bine primit, motiv pentru care, o săptămână mai târziu individul a profitat de o întâlnire întâmplătoare pe coridoarele spitalului că să mă lovească în mutră cu ușa. Nasul meu a fost cât un borcan, ochiul drept albastru o săptămână, Tudor pus pe dat afară auditor, ăla o ținea langa că nu m-a văzut și că nu a fost intenționat… tam-tam de România și cam atât. Mie mi s-a vindecat nasul spart, nu l-am dat în judecată, dar l-am țintuit într-o zi de un perete cu un vraf de dosare și i-am zis printre dinți: „Când ieși pe stradă, de azi inainte să te ferești și de umbra ta, că trăim într-o lume de șoferi proști!”
Începutul lui decembrie. Schimbul doi. Ajung în Aspach, găsesc loc de parcare la dracu’ cu scaieți, merg zece minute până la cea mai apropiată poartă de acces în curtea Böhringer-ului, și fuga-fuga la vestiare. Mă schimb și plec spre laborator. Cobor scările și mă apropiu de ușă. Nu apuc să pun mâna pe clanță, că ușa se deschide furtunos, bușită de un coleg grăbit. Instinctul ( sau amintirea din spital???) m-a făcut să îmi trag scăfârlia înapoi… Dar nu a fost destul… ușa m-a lovit în piciorul stâng, rotula a zburat de la locul ei undeva în lateral, iar eu am picat în secunda doi pe pardoseală, urlând de durere. Piciorul meu arăta hidos, deformat, eu eram întinsă pe jos că o vițică proaspăt fătată… fritzul se blocase și sărea că un popândău pe călcâie, repetând ca un papagal „shit”, „shit „…
Am strâns mâna stângă pumn, cum mă învățase tati și am lovit scurt rotula deplasată, să intre la locul ei. Apoi am țipat la popândău să mă ajute să mă ridic. Ăla era pierdut total, galben ca un mort. „Să nu leșini, că eu nu te pot ajuta, auzi?” i-am zis. Asta îmi mai lipsea, să îi port și lui de grijă! I-aș fi dat una… ahhh, ce m-aș fi răcorit!…
Șontâc-șontâc am ajuns la masa mea de analize… în nici cinci minute mă trezesc cu șeful de schimb, șeful de logistică și încă vreo doi lângă mine. Panicați de mama focului că Maria a avut un accident. Agitație, telefoane la medicul de serviciu, să aducă un sanitar un cărucior să mă ducă la cabinet, HOOOO!!!, a strigat Maria! „Ce naiba aveți toți? M-am lovit un pic! Sunt vie, nu se moare din asta!”” Gura!” zice Tino încercând să îmi lege de genunchi o compresă cu granule de răcire. Îmi vâră sub nas un pahar și un ibuprofen și latră la mine scurt „Bea!” Mă conformez. Cu Tino nu mă iau la harță. Dar trebuie să îmi impun și eu punctul de vedere. „Nu merg la nici un medic! N-am nimic!”
„Nu e nevoie să mergeți, Frau Z, a venit medicul la dumneavoastră!”
M-am uitat peste umăr. Mda… venise el…
Au umblat cu mine de parcă eram de porțelan… atâta atenție, consultații, sfaturi, grijă… nu aș fi avut în nici o clinică privată din România… Toți insistau să merg acasă, că sunt rănită. Pe bune??? Și cum conduc? Or fi doar cincisprezece kilometri, dar eu deocamdata nu pot folosi piciorul stâng!…
A urmat înregistrarea accidentului de muncă în registrul secției, consemnarea refuzului meu de a merge la clinică pentru radiografie, vizite din oră în oră că să se convingă nenea doctorul că sunt în regulă… ce să mai zic, parcă aș fi fost mare ducesă de Baden Würtenberg… Și sunt doar unul din sutele de farmaciști din Böhringer, un nimeni…
Nu, nu am beneficiat de atenție specială. Așa se tratează un accident de muncă intr-o țară normală. Colegul care m-a lovit nu a fost pedepsit pentru că am susținut până în pânzele albe că nu a făcut intenționat. Da, am fost întrebată dacă suspectez un gest premeditat, pentru că sunt, în ultimă instanță, totuși, un „Auslander”. Nici vorbă! Omul ăla habar nu avea că eu sunt dincolo de ușă! Dar aici orice manifestare de rasism este imediat taxată: concediere pe loc. Esti trimis să îți strângi lucrurile și să pleci imediat. „Ab sofort”.
Germania, cu bunele și cu relele ei, este o țară în care omul contează. Nu doar ca simplu contribuabil, ci ca entitate biologică și socială. Sănătatea și viața omului sunt prețuite. Există protecție socială. Sistemul de sănătate este, cu toate problemele lui, unul functional. Banii pe care îi plătești pentru asigurări se reîntorc la tine ca servicii ireproșabile. Sau aproape ireproșabile. Oricum, nu încape comparație cu țara natală, din păcate… Și o spun cu durere în suflet, pentru că jumătate din viața mea profesională mi-am petrecut-o acolo, încercând să schimb la nivelul meu minor un sistem putred…
Anul ăsta, când am fost în țară, m-am intalnit cu o cunoștință. „Vaaai, tu arăți mai tânără acum decât arătai înainte să pleci!” Zău??? Mintenaș fac cincizeci de ani, n-am cum să arăt mai tânără decât la patruzeci și cinci! Poate mai puțin stresată, asta da! Asta poate se vede. Mami îmi spune mereu că nu mă mai recunoaște. Că eram că o bombă amorsată. Că îmi sărea țandăra din orice. Că nu se putea discuta normal cu mine, veșnic eram cu capsa pusă, totul era un atac la persoana mea, eram incapabilă să discernământ între un simplu comentariu și o agresiune asupra mea…
Mi-au spus prea mulți același lucru în ultimul timp, ceea ce mă face să cred că e adevărat…
De multe ori mă gândesc că dacă nu ar fi fost divorțul oribil, dacă nu ar fi fost vacanța în Germania la Florin, dacă nu ar fi fost Micky, cu înghețata de vișine și calcularea potențialei mele pensii în România, azi nu aș fi fost aici… Și da, le sunt recunoscătoare tuturor! Fără șuturile în fund pe care le-am primit probabil că nu m-aș fi luptat să ajung aici… poate și în ziua de azi, în loc să mă plimb prin Europa, aș fi fost o nefericită intr-un loc uitat de lume din România sau aș fi sfârșit ca farmacist pensionar îngropat în hârtii, intr-un spital de margine de țară, încercând inutil să schimb un sistem….
Azi sunt un nimeni intr-o țară străină. Azi încă mai studiez gramatica limbii germane, pentru că nu o vorbesc așa cum îmi doresc. Dar așa cum sunt, un nimeni intr-o țară străină, intr-o firmă cu vreo 57.000 de angajați, sunt liniștită. Am timp, în sfârșit, pentru mine. Să mă joc cu Erick. Să citesc. Să ascult la nesfârșit Serenada lui Schubert, cu volumul dat la maxim, să îl sărut pe „*****n” pe petalele lui portocalii, să îi povestesc ce am făcut la lucru, ce perdea aș vrea să îmi cumpăr, ce prăjitură cu ciocolată aș vrea să fac…
Lucruri mărunte, de care atâta timp nu am avut parte!…
Vine Crăciunul. Trece Crăciunul și vine aniversarea unor oameni dragi. O să mă gândesc la toate clipele frumoase pe care le-am primit. Va fi bine. Erick e aici. Și Schubert. Și „******”.
În week-end-ul ăsta m-am răsfățat. Am fiert piftia. Am făcut sărmăluțe. Am inspectat fursecurile făcute din timp, să văd dacă s-au frăgezit cuviincios, deși „inspectez” zilnic cele patru cutii. Erau pline, acum mai au vreo șapte-opt pe fund… Îmi ajung până la Crăciun! Mâine fac doi cozonaci și impodobesc bradul. Nu m-a răbdat inima să nu iau unul mai mare decât mine! Unul de aproape doi metri. Văd eu cum mă descurc, iau scaunul…
Mă gândeam că aș mânca și un somon în crustă la cuptor, cu o garnitură de legume, niște varză de Bruxelles și broccoli mi-ar satisface corespunzător papilele gustative. Poate găsesc și niște sparanghel alb…
Fac ce fac și iar vorbesc despre mâncare! Și mă mai mir că se distrează prietenii pe chestia asta!
Ia uitați-vă ce colind de Crăciun mi-a trimis azi un prieten din Timiș:
Sărbători cu bucurii, oriunde și cu oricine ați fi!
Și mie mi-a spus cineva că se vede pe fața mea mâncarea de mai bună calitate și traiul în general mai bun.
Tocmai că, așa cum spui, nimeni în țară străină dar ești totuși cineva.
Cristinica, eu, personal,n-am crezut niciodată în complimente. Lumea ți le servește ca să umple tăcerea. Nu am cum să arăt bine, acum, la 50, dacă nu am arătat bine în tinerețe. Astă vară mi-am găsit la mami sarafanul din liceu… l-am luat pe mine… atunci stătea bine, acum îmi e larg, deci… hai să o lăsăm cu „vai, ce bine arăți „, că nu cred. Ceea ce e vizibil, însă, în mod sigur, e lipsa stresului zilnic. Că nu mai ești mereu încruntat, mereu îngrijorat, mereu preocupat de ceva,că serviciul se termină după 8 ore și apoi ai viața ta,… Read more »