O zi perfectă

Vineri e zi scurtă, cum ziceam. Pentru mine, week-end -ul începe la ora 13:00. Azi nu m-am năpustit direct spre casă, pentru că aveam o problemă gravă, cu care mă confruntasem dimineață,  când îmi pregăteam pachetul: terminasem astă noapte toate fructele și azi, la lucru, a trebuit să stau fără… Drept urmare, înainte de orice, fructe!

Inițial am zis că îmi ajung pentru astea trei zile. Acum, ca am golit jumătate din fructiera nou sosită, cred că mâine trebuie să fac o reaprovizionare…

Să fiu sinceră, totuși! Dincolo de nevoia reală de fructe stătea nerăbdarea incomensurabilă de a „inaugura” una din „vechiturile” sosite ieri prin curierat.

Pe mine deja mă știu curierii, fie că e vorba de Hermes, fie DHL. Dacă nu văd mașina sub geamul sufrageriei, ocolesc casa pe peluză și îmi lasă pachetele în containerul pentru hârtie, cum i-am învățat. Ieri am avut recoltă bogată. Cinci pachete. Mda, probabil ca in timp ce le deschideam, aveam moaca unei mâțe scăpată la oala cu smântână! Bine că nu am oglindă în sufragerie!

Cu ce să încep?

Hai să fie gravura pe oțel, 1840, „Mânăstirea Istein”. Puțin ruptă in partea de jos, destul de proastă încercarea de restaurare, dar mă voi ocupa de ea mâine,  probabil.

Apoi… să fie o fructieră de argint, care mi-a părut o floare deschisă. Nu, nu puteam rezista! 1790 – 1800, nu foarte clar determinat.

Hai să mai fie si un tablou. O pictură în ulei pe panza de in, parțial deteriorată, dar care m-a fascinat din secundă în care am vazut-o: Sf. Andrei, sec. XVIII.

Abia acum, când scriu, realizez că nepotul meu,  bucuria vieții mele, nu e doar Tudor, este și Andrei…

Hai să mai fie, spre final și un pic de amor profesional, așa, ca să tindă ziua spre perfecțiune!

Un exemplar rar, dintr-o ediție limitată a Farmacopeei Colegiului Medical Regal din Edinburg, tipărită în 1758.

Am lăsat la urma o bucățică de suflet:

O gravură pe cupru, micuță și destul de „tanara”. 1910. Rothenburg ob der Tauber, intrarea în Primărie.

Amintirea micuțului oraș bavarez a fost una dintre cele decisive în hotărârea mea de a alege Germania pentru restul zilelor mele. Pentru că sus, în turnul Primăriei, privind orașul intr-un vârtej de emoții, de trăiri, de sunete, am avut pentru prima dată senzația de „acasă”. Atunci am simțit pentru prima dată care era locul meu. Au fost niște momente unice, de eliberare definitivă, de parcă atunci aș fi aflat pentru întâia oară cine sunt… O frântură de timp de o fericire absolută.

O zi perfectă, nu-i așa?

 

 

Dependență?

Îmi propusesem, încă dinainte de concediu,  să îmi reorganizez un pic locuința la întoarcere. Nu de alta, dar spațiile de depozitare au devenit mai mult decât insuficiente, deci era musai necesar să îmi mai iau un dulap la bucătărie și ceva simplu-simplu-simplu pentru sufragerie, că nu e normal ca vechiturile mele sa stea înghesuite pe un raft. Jur, nu a fost un pretext de shopping!

În general femeile cumpără haine, pantofi și bijuterii. Din plăcere.  Eu… le cumpăr din necesitate. Și nu am răbdare să probez. Dacă nu găsesc imediat mărimea mea, mă enervez și ies din magazin. În schimb, aș petrece o eternitate prin magazinele de mobilă, decorațiuni interioare,  scule și aparatură electrocasnică. Da, da, oi fi eu fan Ev Mediu,  dar dimineața, când trebuie să merg la lucru, confortul unei combine Krups, care îmi face cafeaua perfectă,  e de neînlocuit.  Mirosul boabelor care se macină cu scrâșnet ar trezi și morții. Merită până la ultimul cent, chiar dacă inițial mă cam blocase prețul.

Evident, a doua zi după sosire, am pornit spre magazine. Să mai zic că mi-am luat de acasă,  din țară, toate sculele? Da, normal! Bormașina cu percuție, flexul, fierăstraul pendular, în fine, jumătate de portbagaj… Mi-era jenă să împrumut de la Wolfgang de câte ori aveam nevoie și asta imi limita teribil de mult nevoia de șurubăreală… Acum… liber la tăiat și găurit!

Mi-am asamblat dulapul din bucătărie, mi-am fixat in perete, în sufragerie,  cele două polițe negre, după care am rămas în până de idei.

Hai să mai dăm un ochi pe Ebay…

Prima carte care îmi trezește interesul mai are câteva ore de licitație. O pândesc. Mi s-a pus pata pe ea. O ediție rară a unui compendiu botanic.  Trebuie să o am! Aștept, aștept și in ultimele secunde plasez oferta. Și,  ca întotdeauna când trebuie să meargă prost ceva, exact atunci sună telefonul și mă scoate din aplicație…

Pentru un singur amărât de euro am ratat-o…

Îmi venea să urlu…

Jur să nu mai licitez niciodată de pe telefon!

Am umblat o vreme prin casă ca un leu in cușcă. Nu știu să pierd. Nu îmi place să pierd. Nu îmi place să pierd stupid…

Mi-am pus o vișinată de la Mihaela și am încercat să mă calmez. Greu…

Mâna mi-a plecat iar spre telefon. Trebuia să găsesc ceva de soi…

Evident!

Scrierile complete ale lui Gallenus,  părintele Artei farmaceutice, într-o ediție 1553. O carte pentru care aș fi în stare de multe…

În urmă cu trei ani, când încă îmi imaginam că pot muta munții din loc,  uimită de comorile văzute în casă lui, îmi rugasem prietenul să organizăm in orașul nostru o mică expoziție caritabilă și să cumpărăm aparatură medicală pentru secția de pediatrie a spitalului județean. Nu mi-am imaginat nici măcar o secundă că mă va refuza.  Nu m-a refuzat explicit, e drept,  dar a lăsat intrebarea mea fără răspuns si am înțeles că nu trebuie să insist.

Colecția mea de azi nu o poate concura pe a lui și nici nu intenționez asta. Dar cu câte piese am, cu câte voi mai aduna, am de gând să îmi duc la bun sfârșit gândul. Pentru că tati și-a petrecut toată viața in acel spital. Pentru că a murit acolo. Și el, și alții.

Probabil că o asemenea donație e o picătură intr-un ocean. Dar puțin cu puțin se face mai mult. Vreau, dacă nu voi putea mai mult de atât,  să fac măcar un început.

Si, poate, cine știe, odată primul pas făcut,  vor mai veni și alții lângă mine.

Nu am uitat și nu voi uita niciodată de unde am plecat.

 

Adio pentru totdeauna! Vino, te astept!

A dat Dumnezeu și s-a sfârșit și ziua de azi. Începută la patru dimineata, pentru că duminică am fost hiper-mega-leneșă și nu am avut chef să stau o oră să îmi întind părul cu placa… Asta e, lenea și prostia se plătesc! Constat că pe măsură ce se apropie concediul, devin tot mai indolentă și mai sătulă de toate. Nu mă mai pot gandi la nimic altceva decât că plec la mami!

Cum am ajuns la lucru, colegii mi-au zis că mă cheama șeful în birou. OK, mă duc, cine știe ce naiba mai vrea, poate îmi zice că am fost mutată în altă secție, unde nu voi mai lucra nas în nas cu Tino.

Aiurea, nu am eu atâta noroc. A vrut doar să îmi spună că mâine, dacă vreau, pot rămâne acasă. Cadou din partea firmei o zi liberă, de ziua mea. Asta da veste bună! Sau, a continuat Markus, ți-o poți lua în altă zi! Vrei s-o iei vineri? m-a întrebat mustăcind. Normal că o iau vineri, Markus! Mâine trebuie să vă dau prăjituri, nu?

M-am intors în laborator cântând jodlere și m-am făcut că nu văd privirile lui Uwe și Tino, mai mult decât sugestive.

Ca de obicei, multe analize în prima zi a săptămânii. Și prea putin chef de lucru la noi. Cu chiu cu vai, au inceput pe la patru fără un sfert să miorlăie „Feierabend”. Au tulit-o toți ca iepurii. Am oftat văzându-i cum se grăbeau spre casă. Am virat în direcția opusă și am intrat în Biberach. Unde naiba e cofetăria aia… am gasit adresa, dar nu e loc de parcare, toate-s ochi. A mai trecut un sfert de ceas. Până am reușit să termin cu comanda torturilor și sucurilor pentru mâine se făcuse deja șase fără zece. Sper să le livreze la ora 12, altfel… Fuga la coafor, sunt programată să dau cota de lână la șase și jumătate. Ajung, oare, cu șantierul de pe B30 la timp?

Am făcut-o și pe-asta. Mai ușoară cu câteva sute de grame am plecat spre casă. Era și cazul. Când am intrat, ceasul din sufragerie a bătut șapte și jumătate. Uffff…

Acum e nouă. Peste opt ore si jumatate voi modifica șasele în șapte. Și prima care mă va suna, cu noaptea-n cap, fix la cinci jumate ora României, va fi mami. Cred și eu, își aduce aminte că a scăpat de pacostea aia de 4,250 kile care a chinuit-o….

Un pantof mi-a rămas în mijlocul sufrageriei, cum l-am aruncat din picior când am ajuns acasă. Am trecut de două ori pe langa el, când m-am dus la duș, dar nu m-am sinchisit să îl ridic.

La urma urmei, e chiar simpatic, cum stă acolo, leșinat. Îl privesc lung, între două guri de Spätburgunder. Va trebui totuși să îl așez la locul lui… nu de alta, dar n-am nici un chef să mă trezesc cu vreun toc cui infipt în talpă dacă la noapte fac curse la baie, pe intuneric!

Ca o fițoasă ce sunt, mi-am permis să îmi fac niște mofturi, așa, în avans…

Sâmbătă am plecat la opt catre Crailsheim. Era musai să prind târgul de vechituri, iar până acolo fac o oră și jumătate. Rămăsesem fixată pe un târg mare, vizitat tot în Crailsheim, în urmă cu trei ani, târgul în care mă aștepta inelul sufletului meu. Atunci ezitasem mult în fața unor cercei lungi, cu cate un rubin în formă de picătură, frați buni ai inelului. Nu i-am luat… Dar mi-au ramas în minte. Și în nebunia mea, speram că sâmbătă îi voi regăsi…

Târgul era un mare fâs. Mic, maxim douăzeci de vânzători, din care jumătate țigani români, într-o locație bicisnică, lângă gara. Horror. Dezamăgită, am pornit-o catre Dinkelsbühl. Erau doar treizeci de kilometri. Dar nici acolo nu am avut parte de tare mult noroc. Ploua torențial și, cum era de asteptat, nici un loc de parcare liber în centrul vechi. Cu chiu cu vai, am găsit unul chiar lângă catedrală. Am pornit de nebună, prin ploaie…

Și a meritat! Pentru că dincolo de senzații, culori, gânduri, Dinkelsbühl-ul mi-a mai oferit ceva. O gravură micuță și un manual de chirurgie.

Dar despre periplul meu prin orășelul cu miros de petunii altă dată! Acum sunt egoistă. Acum e despre mine. Despre un bilanț. Despre ce am reușit să fac într-un an. Despre ce nu am reușit. Despre vise neîmplinite, despre gânduri nerostite, despre eșecuri. Despre „adio, 46!” Despre „Vino, 47, te aștept!” Despre casete bifate și despre sentimentul unor împliniri. Eram în primul an de facultate și visam. Aveam curajul să visez, dar nu mă gandeam că într-o zi aș putea să îmi trăiesc visele. Resemnările au venit pe rând. A fost nevoie să treacă mai bine de douăzeci de ani. Azi sunt aici. Provinciala amarâtă, dintr-un târgușor uitat de lume. E fascinant să ajungi să lucrezi cu oameni din topul lumii farmaceutice. Mă gândesc la anii în care luam de pe raft flaconul de Mucosolvan și îl dădeam pacientului… Îmi uitasem deja unele vise…

Acum totul mi se pare firesc. Urmează o casă. Încă nu am reușit să găsesc ceva care să corespundă în totalitate cu ceea ce imi doresc, dar mai am timp. Vestea bună e că acum sunt eligibilă. Va apărea și căsuța când îi va sosi timpul. Ieșisem pe terasă să îmi ud florile. Am mai zăbovit un pic, să schimb două vorbe cu iubitul meu, care refuză categoric să îmi dea vreun trandafir orange mâine. Nu are nici măcar un boboc. Il priveam puțin dezamăgită, când deodată, de nicăieri, a aparut o libelulă.  A rămas o clipa suspendată în aer, între mine și trandafir, apoi a zburat spre răsărit, topindu-se în vazduh.

O clipa doar.

Când mă întorc din concediu, îmi voi face un tatuaj micuț.

O libelulă.

 

Fără limite, c-așa sunt eu!

Drogații își cumpără droguri. Nu pot trăi fără ele. Eu… Eh, am si eu dependențele mele, care în ultimii doi ani s-au exacerbat. Cum mi-a zis Oana… „idei puține, dar fixe!”

Azi mi-am mai luat încă o floare. Nu intentionam sa umblu teleleu-tănase prin magazine, dar după o așteptare de mai bine de o oră la medic, că na, dacă te duci fără programare ești nevoit să aștepți, simțeam nevoia să hălăduiesc un pic printre oameni, să mă liniștesc. Am bătut o vreme străzile din centrul vechi al Biberach-ului, apoi mi-am amintit că nu mai am cafea. Kaufland, clar. Am o rutină.  Precum caii care știu drumul, primul loc în care ma opresc e raionul de flori.

Jur că nu știu cum a ajuns mititica asta galbenă în căruciorul meu! Nu a fost nimic deliberat. Probabil că sunt setată prost, în special pe trandafiri portocalii și crizanteme.

Dacă ar fi singura mea fixație, poate că nu ar fi atât de grav. Problema e că în afară de flori, sunt dependentă si de antichități. Vase de cupru și cositor, pentru care găsirea unui locșor a devenit o provocare. Gravuri, care mai de care mai frumoase și mai vechi. Cea mai tânără are fix o sută de ani.

Favorita mea. Rothenburg ob der Tauber

Bijuterii ancestrale, pe care in mod cert nu le voi purta niciodată.

Inel de argint Bavaria 1630-1670

Cărți de peste trei sute de ani, unele in latină, altele in franceză,  altele in germană,  între care tronează, trufașe, Metamorfozele lui Ovidiu.

Și peste toate, bijuteria absolută, un manuscris, mai exact un fragment din cartea „Bonum universale de apibus” a lui Thomas de Cantimpré, fragment care provine din una din colecțiile profesorului J.P.Gumberg. Manuscrisul cu pricina a fost … hmmm, hai să ii zicem „reeditat” în Deventer, undeva in jurul anilor 1470, după originalul lui Cantimpré,  care a fost scris între 1257 și 1263.

Cu doi ani în urmă nici nu îmi puteam permite să visez la asemenea lucruri. Probabil că sunt insațiabilă când imi doresc ceva…

Să nu uităm că bănuțul meu își așteaptă împlinirea in apa rece a izvorului Dunării,  la Donauquelle!

Când mi-am dorit ceva, am obținut întotdeauna, indiferent cât de mult a trebuit să mă lupt. Da, poate că am pierdut multe. Dar nu am fost si nu voi fi niciodată un „breloc”, mână întinsă la un tip „banii mei! banii mei!”

P.S. Azi am pus ochii pe un „drindl” superb, roșu cu negru. Nu sunt borfomană, dar un drindl e ceva ce imi doresc de multă vreme. Problema e că nu aveau mărimea 36. Nu-i nimic,  mai astept poate aduc…

Căsuță pentru Gloria

De cand ma știu Evul mediu m-a fascinat, indiferent de perioadele lui. Cand am intrat in clasa a cincea, devorasem deja marea majoritate a romanelor lui Dumas si Paul Feval, după ce descoperisem in biblioteca părinților niște cărți care băteau la sută de ani, un roman de capă si spadă, cu gravuri mirifice, scris de P. du Terraille. Vara lungă de atunci, petrecută în casa bunicilor de pe malul mării, mi-am petrecut-o de dimineata pana seara îngropată între cărți. Si aveam, slava Domnului,  bunicii adunaseră de-a lungul vieții câteva mii de volume. Rafturile bibliotecilor din casă se rupseseră de greutatea cărților, nu găseai prin camere nici un coltisor in care sa nu existe cărți indesate in stive ce urcau până la tavan. Aveai impresia ca tot planșeul casei se sprijină pe stâlpi de cărți…

Imobilizată in casa de un picior rupt si un corset vertebral cu care ma căpătasem in urma unui zbor neprogramat la paralele, in timpul unui antrenament la gimnastică, după vreo două zile de plâns că nu pot iesi la un fotbal/bătaie cu băieții din cartier, am descoperit muschetarii lui Dumas…

Mai erau câteva zile si împlineam zece ani… In alte condiții i-as fi urcat pe pereți pe ai mei. Dar atunci nu mi-a mai trebuit nimic. Vroiam doar să fiu lăsată în pace, sa pot sa ma duelez alături de D’Artagnan cu ticăloșii cardinalului Richelieu…

Ma ascundeam in grădină, între rugii de zmeură, pentru că știam că e singurul loc în care nimeni nu venea după mine si mă uita Dumnezeu cu cartea in brate, surda la toate strigatele bunicii de a veni la masa…

Probabil ca atunci am început să visez la castele, cavaleri, prințese, inele – simbol, rochii lungi si scrisori…

Paradoxal, timpul care a trecut de atunci peste mine nu a schimbat nimic. Ma regăsesc și acum, la aproape cincizeci de ani, in acele timpuri. Continuă să exercite asupra mea aceeași fascinație ca in copilărie.

Anii petrecuți în Romania nu mi-au permis un acces total la obiectele acelor timpuri. Le puteam privi cu jind doar in muzee, fara a putea sa le ating, sa le „respir”, sa le „traiesc” cu poveștile lor cu tot…

Târziu, când asemenea minuni au devenit disponibile pentru cumpărare, entuziasmul meu a pierit total. Financiar nu mi le puteam permite.

Dar probabil ca îngerul meu păzitor mă iubește, dacă m-a mânat spre un lung șir de evenimente care m-au adus in Germania…

Am găsit aici paradisul obiectelor medievale. Hmm… Imi aduc aminte cum imi dojeneam un prieten din pruncie ca nu are limita si cumpăra in nestire, ajungând sa-si transforme casă intr-un muzeu… sumele pe care le cheltuia si despre care spunea mereu ca „sunt modice, Mădă!”, pentru mine păreau colosale, căci le raportăm la salariul meu mizerabil. Acum însă pot sa spun ca eu sunt cea care nu are limita  si cumpăr in neștire…

Inițial mă limităm doar la lucruri mici, la obiecte a caror vechime o puteam aproxima după marcajele pe care mi le arătase el si pe care memoria mea vizuală le stocase flamandă.

Apoi am început să îmi cumpăr cărți. Sa ma lipesc de cunoscători pe internet. Am devenit hamesita după orice informatie profesionistă.

E ca un virus… odată contaminat nu mai ai nici o sansa de scăpare…

Am început să cumpăr. Si sa caut. Si iar sa cumpăr. Si iar sa caut. Cărți. Gravuri. Obiecte grele de mulții ani cursi peste ele. Vase de cupru cu siluete senzuale ca un trup zvelt care te face sa întinzi mâna, ars de dorinta de a atinge, de a mângâia…

Flaconul din articolul de azi provine din insulele Marshall, din perioada protectoratului german. A fost manufacturat intr-un atelier local si cumparat de către o domnișoară pare-se olandeză pentru un ofițer prusac care l-a adus în Europa undeva in jurul anilor 1890. Flaconul avea resturi de tutun de pipă, probabil ca asta ii era destinația.

Istoria flaconului ar fi rămas probabil necunoscuta dacă nefericita domnișoară olandeză, rămasă pe domeniile părinților in insulele Marshall nu ar fi avut proasta inspiratie de a-i scrie iubitului cu ochi albaștri care dispăruse fara urmă.  Scrisorile inlacrimatei abandonate au ajuns însă, din pacate pentru ofițer, pe mana … soției amorezului, care „uitase” ca e însurat.

Nevasta, probabil mai temperamentală de felul ei, nu s-a mai controlat. Intr-un acces de furie, a pus mâna pe pistolul armasarului de soț și a „rezolvat” problema…

Flaconul, împreună cu celelalte lucruri ale celor doi au rămas unicului fiu, care a văzut în aceas sticluță barosul care a sfărâmate statuia unui idol: tatăl său. La moartea sa, bunurile au ajuns intr-un magazin de antichități, iar flaconul, dintr-un stăpân in altul, dintr-un colecționar in altul, a sfarsit din nou intr-un magazin de antichități, unde a decis să mă aștepte cuminte, ascuns printre zeci de alte ciurubuțe…

Unde va ajunge el după moartea mea?

Destinatarul firesc e comoara vieții mele, Tudor, care la unsprezece ani e fascinat de muzică și istorie…

Flaconul este o mica minune de os, cu o dantelă de argint filigranat in care meșterul a închis turcoaze mărunte si firmituri de rubin.

Încă nu am îndrăznit să îl curat, de teama sa nu il stric. Nu as vrea sa ii șterg amprenta timpului.

E un obiect delicat. Senzual. Dulce si … aspru in acelasi timp. O sticluță despre care imi place sa cred ca poarta in ea iubiri interzise, ascunse, care pot transcende moartea.

Un lăcaș perfect pentru Gloria mea. Gloria Vanderbilt.

 

L.E. Da, stiu, flaconul nu urcă din Evul Mediu, dar…

Surorile

E aproape zece noaptea aici. Am pornit filtrul, trebuie să îmi pregătesc cafeaua pentru mâine dimineață, e destul de neplăcut să îți sune ceasul la patru dimineata si cand încerci să iei contact cu viata, sa nu găsești pe noptieră cana de cafea…

In urma cu doua saptamani, sâmbătă dimineață, încă pe jumătate adormită, imi beam cafeaua,  ghemuita pe coltarul din bucătărie, cu picioarele sub mine, butonând internetul. Nu cautam ceva anume, mă uitam distrată pe site-urile de antichități, așteptând să se facă o oră decentă ca sa o pot suna pe mami.

Brusc, o poză mi-a atras atentia. Am derulat încet articolul cu pricina si mi-am zis „Trebuie să fie al meu! Cu orice preț!”

În urma cu doi ani, când am călcat pentru prima dată pe pămînturile bavareze la un prieten din copilărie, am mers intr-un târg de vechituri. Acolo, pe o tarabă, am gasit un inel. O picătură de sânge captivă într-o chinga de argint. Nu sunt fan bijuterii, as zice ca sunt mai degrabă austeră din punctul asta de vedere. Le purtam rar, si asta doar cand imi aducea aminte tati ca sunt femeie, nu dorobanț…

Dar inelul acela… nu stiu cum sa spun… cand l-am vazut, am simțit un pumn în stomac. Parcă aș fi regăsit ceva demult pierdut… pur si simplu stiam ca ESTE AL MEU. O certitudine. Un fapt irefutabil.

Nu stiu ce ițe nevăzute mă leagă de el. Nu ii cunosc istoria, nu stiu pe ce degete a sclipit, dar stiu că a fost al meu. Si tot in el am închis acel curcubeu fantastic in care m-am topit acum câteva zile.

Dar in sâmbătă aceea, deși văzusem pagină de zeci de ori, am descoperit ceva…

La doi ani distanță, al doilea rubin m-a gasit. S-a născut cândva între 1850 și 1870, in atelierul aceluiași orfăurar ce l-a creat și pe primul, la comanda unui nobil bavarez pentru logodnica lui. Dar dacă primul mi s-a așezat pe deget de parcă acolo ar fi fost locul lui dintotdeauna, al doilea mi-e mare, foarte mare… Cred ca iubita nobilului bavarez era … un pic mai plinuta decat mine…

Sper, totuși, sa gasesc un atelier in care sa il pot micșora fara sa ii stric emblema minusculă a manufacturierului… Până atunci, îl las sa doarmă liniștit in cutiuta cu inele de suflet…