Azi nu ți-am putut lua crizanteme. Carantina mă ține încă închisă în casă. „******”, însă, se încăpățânează, în ciuda frigului de afară, să mă bucure cu flori la fereastră. Azi, florile lui ți le dau ție! Te iubesc!
79
Mariage d’amour
În urmă cu câțiva ani mi-am jurat că nici un băiat nu mă va mai face să plâng vreodată. Am reușit fără probleme până azi. Azi, însă, un mesaj video neașteptat m-a făcut să îmi incalc jurământul…
Ich liebe dich, auch, Tudor!
Pentru florile mele
Și anul ăsta, ca și în anii trecuți, pentru toate florile din viața mea, un gând bun și o îmbrățișare. Pentru mami, pentru Oana-Lăcrămioara, Florentina, Florin, Sînziana, Camelia, Margareta, Violeta, Narcisa, Narcis și toate celalte flori din buchetul strâns în aproape cincizeci de ani, numai bine oriunde ați fi.
Crăciun…
„Terminus paradis”
„Ne-am oprit din urcat,
cuvintele scării s-au terminat.
E ziua în care munții au murit.
Caii le-au mâncat rădăcinile,
vântul le-a ros frunțile,
cuvintele le-au secat apele.
S-a făcut un deșert ne-nțeles de tăcere,
prăbușit în amorf.
Tu, timpule, unde te îngropi?
Grăbește-te! Uite, luna își seceră lumina,
soarele își înghite tăciunii…
Îți rămâne drept mormânt
doar primul cuvânt, Iubirea…”
Dr. Adrian Vizireanu
Pentru că îți place…
Later edit -19 iunie 21:41, în grădină, cu un Spätburgunder demisec 2007, un deliciu…
Draga mea Marlène, îmi scriai că îți zumzăie în cap piesa de mai sus, așa că am postat-o, cu atât mai mult cu cât nu am mai ascultat-o de o eternitate…
Vocea metalică, absolut unică a Didei Drăgan m-a fascinat din copilărie, motiv să fiu etichetată drept ciudată de către colegii de clasă. În fine… tati o adora…
Hai să îți spun ce mi se pare mie a fi o piesă-definiție pură, emblematică:
Sper să îți placă! Sper să vă placă tuturor…
Mistral
Dintre toți cei care îmi scriu, Mistral are ceva… nu știu cum să spun… ceva ca un fel de ecou al stărilor mele sufletești!
Nu știu cine este, nu îmi cunosc decât câțiva dintre cititori. Marea majoritate sunt necunoscuți. Îmi lasă mesaje sub fel de fel de nume și nu am fost niciodată curioasă să aflu cine este în spatele lor. Îmi place să vorbesc cu ei, așa cum sunt.
În seara asta mi-am conectat chat-ul câteva minute prea târziu. Mistral îmi lăsase un mesaj și ieșise…
Au fost vreo unsprezece, dar ăsta m-a atins. Pentru că dincolo de toată aiureala aia incoerentă din ultimul articol, Mistral a înțeles de fapt că ceea ce aveam de zis nu era scris în cuvinte. Și m-a definit intr-un fel în care nimeni nu a făcut-o.
„So sorry, Gloria Vanderbilt!”
Mistral, m-ai făcut să plâng…
Mulțumesc!
E a mea… nu e a mea…
Am decis eu că e mai bine să îmi fac cumpărăturile vineri, după ce ies de la serviciu. Că sâmbătă se anunță ploaie și s-ar putea să nu am chef de ieșit din casă. Toate bune și frumoase. Ajung acasă și încep inspecția prin frigidere. Hmmm, lungă listă! Și mai am si lada de apă minerală în magazie. Mi-ar trebui camionul…
Asta este mereu o problemă. Cumpăr jumătate de magazin. Dar e strictul necesar! Că mi se mai lipesc mie mereu de mână câte un buchet de trandafiri portocalii, câte un ghiveci de flori, nu ar fi mare scofală, dar ce mă fac dacă mi se pune pata pe un scaun rabatabil de grădină?
Ok, ultima dată a trebuit să renunț la un ghiveci enorm de grădină din cauza lipsei de spațiu, așa că nu mai fac greșeala asta!
Și mă mai miram cum am reușit să adun atâtea ciurubuțe în doi ani…
După o jumătate de oră de analize temeinice a necesarului de shopping ( strictul necesar, nimic în plus!), plec. N-am decât un kilometru până la magazin. Ajung imediat. Ochesc niște locuri libere și mă bag.
Să nu mă întrebați cât am stat. Destul. Dar n-am uitat nimic de pe listă. Cu excepția listei. Acasă, pe masa din bucătărie, normal!
Ies eu fericită din magazin împingând cu entuziasm căruciorul. Și rămân blocată, uitându-mă că proasta la mașină…
Acum o să divaghez puțin și o să vă zic că toată viața mea de până acum am fost comparată cu Satana. În copilărie mi se zicea „drăcușor”. Și habar nu am de ce… Am fost un copil cuminte, luam note bune, eram mereu premiantă de loc 1, eram politicoasă… Da, bine, mă mai băteam cu băieții prin clasă și pe la bloc, dar nu se pune! Și, da, e drept, se mai întâmpla uneori să… greșesc ținta cu praștia și să nimeresc fie prin geamurile vecinilor, fie prin câte o aripă de mașină, dar hai să nu facem o dramă din asta….
V-am zis că proiectilele mele favorite erau râmele? În fine, să trecem peste….
În anii de liceu crescusem deja. În ierarhie. Devenisem „aia mică și a dracului” – titlu acordat de comun acord de Dragoș, Sorin și Nicușor, „Dracul negru”, de către Laurențiu, „Satana cu rotile”, etc, etc, etc…
După ce am făcut greșeala vieții și m-am măritat cu un descendent fanariot, titulatura mea a devenit „Drăcea „. Asta nu m-a afectat, era că un alint. Dar când omul pe care îl iubești îți zice că te-a visat sub formă de diavol cu ochii arzând, ar fi cazul să începi să îți pui întrebări…
Am ajuns la concluzia că sunt ceva rudă cu Scaraoschi. Că numărul meu norocos nu e 13, ci 666…
Să ne întoarcem la oile noastre… Pardon, la mașinile noastre.
Ziceam că am rămas uitându-mă tâmplă la mașină:
Acum vă întreb: care este șansa de a parcă lângă tine cineva care să aibă exact aceeași mașină, aceeași marcă, același model și aproape același număr de înmatriculare???
Încă un detaliu:ambele numere de înmatriculare mi se potrivesc.
Întrebare cu premiu ( o ciocolată Lindt) livrată castigătorului:
Care este a mea? BC-MZ-247 sau BC-MZ-666?
Micky, tu nu ai drept de participare! Nici Mihai, nici Bogdan, nici Dana!
Pot inlocui, la cerere, ciocolată, cu un vin bun. Oricare îl dorește câștigătorul!
Până vă gândiți voi, eu îmi pup trandafirii și merg la nani. Că la mine e aproape miezul nopții…
Noapte bună, oriunde ați fi risipiți în lume!
Mă urmărește…
Nu știu dacă mi se pare sau chiar așa este…
Poate că văd semne acolo unde nu sunt. Poate că în mine nu a murit încă fetița obraznică de acum aproape patruzeci de ani, care încă mai crede că la capătul curcubeului va găsi o comoară… Sau poate doar mă îmbăt cu apă chioară, visând prostește la lucruri imposibile…
Nu știu. Și de fapt cred că nici nu vreau să știu. Îmi place să cred în povești cu final fericit. Îmi place să cred că nu mi se pare și cineva de acolo, de sus, încearcă să îmi trimită niște semne. Da, chiar așa, mă urmărește curcubeul!
Miercuri mi-a ținut drumul spre casă, arătându-se deasupra Alpilor Bavarezi. Azi, trei zile mai târziu, mi-a bătut la ușă. La fel de imens, că nu l-a putut cuprinde camera, un pic mai palid, obosit pesemne de drum…
Mi-a zăbovit peste livadă preț de un sfert de ceas. Ploua. Am stat acolo, în fața casei, privindu-l. Și i-am spus toate câte le-aș fi vrut spune de atâtea ori, dar nu am avut curajul…
Eram copil și tati îmi spunea că cine va ajunge la capătul curcubeului, va găsi o comoară…
Azi știu ce comoară mă așteaptă acolo. Dar nu știu dacă voi ajunge…
Știu sigur însă că oriunde m-aș duce, orice aș face, va fi mereu cu mine.
Da, mă urmărește curcubeul…
Chiar dacă ție nu-ți pasă!
M-am întrebat de multe ori de ce mă încăpățânez să îmi țin încă ancorele în trecut. De ce nu mă rup, o dată pentru totdeauna, de ceea ce a fost! Nu pot sau nu vreau? Încă nu am reușit să îmi dau mie însămi un răspuns.
În urmă cu vreo patru ani vorbeam cu un prieten plecat din țară despre votul diasporei. Eram vehementă. „Cei plecați nu ar trebui să aibă dreptul de a vota! Au ales să trăiască departe de chin, să voteze acolo unde sunt, nu să decidă ei ce e mai bine pentru mine, care stau și îndur aici!”… Aveam convingerea fermă că am dreptate. Nu am realizat nici măcar o secundă că greșesc. Mai mult, nu am pus nici măcar o secundă problema că s-ar putea să gândesc greșit. Nu mi-am pus nici măcar o secundă problema că că rănesc… Urât, foarte urât…
Azi sunt și eu în aceeași situație în care a fost prietenul respectiv. Și bineînțeles că văd lucrurile altfel. Pe de o parte pentru că abia acum înțeleg ce înseamnă să trăiești în altă țară, pe de altă parte probabil pentru că viața m-a schimbat mult și mi-a temperat pornirile războinice. Am învățat multe. Atât de multe încât am ajuns să mă întreb unde este Mădălina de acum patru ani…
Intru foarte rar pe Facebook. O fac doar pentru a mai vedea ce se mai întâmplă în lumea farmaceutică românească, pe „Farmaciști și asistenți de farmacie din România „. Și, bineînțeles, când intru, intru și în discuții private pentru că mulți colegi sunt curioși despre ce înseamnă să lucrezi în una dintre cele mai mari fabrici de medicamente din lume. Săptămâna trecută o colegă mi-a zis că nu ar trebui să am dreptul de a vota, pentru că sunt o lașă, o trădătoare care a fugit ca un șobolan când corabia stătea să se scufunde, că am plecat ca să îmi fie bine, fără să îmi pese de ce las în urmă.
A fost secunda în care mi-am adus aminte de mine, cea de acum patru ani. Aș fi putut încerca să îi explic că vreme de douăzeci de ani m-am zbătut pentru profesie, punând-o înaintea vieții mele private. I-aș fi putut pune dovezi concrete cu tot ce am făcut, de la organizare a Colegiului Farmaciștilor în anii ’98, până în 2014, până la legislația în vigoare, unde chiar și azi se mai găsește semnătura mea. Dar era inutil. La vremea respectivă ea era doar o adolescentă. Nu avea rost…
Dar palma m-a durut. Și mi s-a părut nedreaptă. În alte condiții m-aș fi înfuriat pe ea. Aș fi argumentat. Poate aș fi scos-o din lista de prieteni și aș fi blocat-o. Dar nici măcar nu m-am putut supăra pe ea. Pentru că m-am văzut în ea pe mine, cea de altădată, care își imagina că va schimba lumea în bine și va reașeza profesia de farmacist acolo unde îi este locul.
Nu am scos-o din lista de prieteni. Nici nu am blocat-o. Îi doresc să nu fie niciodată dezamăgită și să nu treacă prin ce am trecut eu.
Viața te schimbă. Uneori în rău, alteori în bine. Nu știu dacă la mine e prima sau a doua variantă, dar știu că am învățat ce înseamnă toleranța. Că viața nu este făcută doar din alb și negru. Că evenimente cu impact emoțional major asupra ta te pot schimba radical. Că uneori sau deseori greșești, că regretele târzii nu ajută, că uneori primești o nouă șansă, alteori nu, că indiferent unde te-ai afla sau ce ai face, unele lucruri nu le poți smulge din tine oricât ai vrea… iubirile alea care ajung să fie parte din tine și să te definească.
Chiar dacă sunt o corcitură de nații, mă definesc ca româncă. Acolo m-am născut. Familia mea nu a considerat de cuviință că ar trebui să învăț a grăi și grecește, și ungurește, ci doar românește, plus ce se invăța în școală. Asta mă face româncă? Dacă aș fi vorbit maghiara aș fi fost principesă Racokzy? Dacă aș fi vorbit greaca aș fi fost aristocrată grecoaică? Nu cred că limba maternă te definește ca apartenență națională ci ceea ce simți.
Azi voi merge în Ulm să votez. Chiar dacă va fi probabil un alt referendum inutil. Chiar dacă habar nu am cine candidează pentru Parlamentul european. Pur și simplu nu vreau să se folosească nimeni de absența mea la vot.
Mulți prieteni mi-au spus că nu vor merge la vot pentru că nu contează votul lor.
Eu nu o să îți zic „Du-te la vot!” Pentru că dacă ție nu-ți pasă, eu nu pot face nimic!
Mă duc să votez. De ce? Pentru că… fir-ar să fie, îmi pasă! Da, îmi pasă, indiferent ce crezi tu despre mine! Și o să îmi pese mereu. Doar că tu nu știi! Și probabil e mai bine așa.
Oare și azi, când voi ajunge lângă Dom, clopotele de porțelan vor începe să bată?