Trezită in creierii nopții, după cum va ziceam aici, am plecat spre Stuttgart cu inima cât un purice. Ma înțepenea teama ca nu voi ajunge la timp, ca nu voi găsi terminalul, ca ma voi rătăci în imensitatea aeroportului…
Dar, ca de fiecare dată când mi-e greu, tati a fost cu mine. Mi-a arătat un panou mare, pe care scria, alb pe negru: zborul 129 de la București poarta 4, terminalul 3.
Asteptam paralizată. Dacă…
Prima a iesit Micky. Norocul ei ca e o persoană stabilă, bine proptită pe picioare! Pentru ca subsemnata s-a crezut probabil la gimnastica, în sala de antrenamente, ca acum treizeci și cinci de ani, la sărituri, iar biata creștiină s-a trezit instantaneu cu un bolovan de patruzeci de kile in brate…
Da, am plâns. Involuntar, necontrolat. Ceilalți trei ne-au dat pace, toti știau cum sta treaba cu noi doua…
Laurentiu, a cărui piele a plesnit de-a lungul anilor din cauza umorului care l-a indopat până la refuz, a făcut si niște instantanee, avertizandu-ma ca daca nu ii dau bere afumată, le dă publicității. 
Nu-i nici un bai, am luat bere cât sa te ineci… Si mai si rămâne!
Fugariti de aglomerație, am ajuns la masina. Le-am umplut rezervoarele cu extract de Cofea arabica, în concentrație de 75%, le-am astupat gurile pentru câteva minute cu câte un sandvis umplut după obiceiul meu cu crema de brânză, doua foi sănătoase și cronțănitoare de salata verde, niște cașcaval și bineînțeles salam uscat cât încape. Asta… crezând că sunt niste oameni normali. Cârcotașii au comentat ca nu le intră în gură… vai de tine, fato, cu ăștia o sa lesini de foame cinci zile…
Singurul care nu zicea nimic era Mihai. Era ocupat. In doua minute il aud: „Bun. Mai ai?” Mi-a venit inima la loc. Asta e de-al meu! Am mai scos unul:”Pe-ăsta îl mănânci in masina, ca mergem!”
Cum Micky fusese de la început categorică, de la aeroport am plecat către Bad Wimpfen. Si daca in drum spre Stuttgart nu am avut parte de blocaj, de data asta…
Oricum trebuia să ies de pe autostrada…
Tara autostrăzilor nu o savurezi de pe o pistă pe care rulezi cu 170 km/ora. Germania ti se dezvăluie, superbă, în orice anotimp, atunci cand hălăduiești pe drumuri rurale, prin sate idilice, prin păduri și pasiuni tăiate sinuos de ape limpezi, prin livezi in care pomii sunt plantati cu rigurozitate matematica, prin munți și dealuri pe vârful cărora se iteste la fiecare pas câte o cetate, câte un castel…
Bad Wimpfen e un burg superb, în care, ca in toate burgurile germane, timpul a stat în loc, undeva prin 1600…
Orasul este situat pe gura râului Jagst,acolo unde se intalnesc ținutul Kraichgau, Campiile Hohenlohe și Bazinul Neckarului. Începuturile lui coboară în secolul 5 IH, dar dezvoltarea micii așezări celtice a început odată cu ocupația romana, în jurul secolului 1 DH.
Ulterior, invazia hunilor, sub conducerea lui Attila a ras orășelul înfloritor de pe fata pământului. Legendele zic ca acela a fost momentul care a hotărât numele așezării. Hunii au ucis orice bărbat viu, au violat femeile si le-au tăiat sânii, ca sa nu-si mai poata adapta copiii. Din suferinta femeilor care au supraviețuit masacrului s-a născut, pare-se, numele orasului: „Weiberpein” – agonia femeiască.
Crestinarea așezării a început cu cavalerii celei de-a treia Cruciade, în frunte cu Frederic I, din dinastia Hochenstauf, cel care la 1182 avea sa dispună construirea primului palat regal in Wimpfen. In anii care au urmat, palatul avea sa devina mar al discordiei între succesorii acestuia, Henric al VI – lea si Henric al VII – lea, tata si fiu. Anul 1285 aduce cu el statutul de Oras Imperial pentru Wimpfen, statut pe care avea sa si-l păstreze vreme de câteva secole. In secolul XV, așezarea atinge apogeul dezvoltării sale, grație resurselor naturale si amplasării sale la răscrucea celor mai mari artere comerciale ale vremii. Se dezvoltase exploziv arhitectonic, social, comercial, mestesugaresc, educațional. Secolul VI aduce reforma lui Martin Luther cu o viteză uimitoare: in 1588, in saizeci de ani,în orașul în care episcopii de Worms avuseseră mereu un cuvânt greu de spus, rămăseseră doar 32 de catolici.
Lovitura de gratie avea sa fie dată orasului de catre o bătălie a anului 1622, în vremea războiului de treizeci de ani. Epoca înfloritoare luase sfarsit. Câmpurile cu recolte, parjolite atâta amar de vreme, pădurile devastate, drumurile transformate în capcane nu au mai putut susține orașul. La finele războiului supravietuiau doar 37 de familii…
Toate încercările de redresare din secolele ce au urmat au fost sortite eșecului. In vistieria orasului nu se mai puteau aduna bani. Consiliul orășenesc a încercat să stopeze devastarea singurei resurse rămase, pădurea, interzicand exploatarea si vanzarea de bușteni. ( Ei făceau asta pe la 1700, Romania in 2018 ce face???)
Dar pădurile erau in proprietatea Bisericii, astfel că singura soluție…
Anul 1801 aduce secularizarea averilor clerului și se întrezărește o geană de lumina…
Izvoarele cu apa sărată devin si ele resursa. In secolul XIX apare primul hotel – spa destinat odihnei si tratamentului balnear. Dezvoltarea fulminantă ce a urmat avea sa aduca, în 1930, cuvântul „Bad” in numele orasului.
Ca sa vezi orașul pe îndelete, cu toată aglomerarea de puncte de interes din centrul lui istoric, ai nevoie de minim o zi. De dimineata, de la prima oră, până când se lasă întunericul și pe străduțele înguste, pavate cu piatra cubica, încep să se aprinda felinarele. Eu l-am văzut prima dată într-o zi de toamnă rece a anului trecut, cand lucram in Heilbronn. Dar timpul a fost prea scurt si am revenit in iunie, în plin festival Talmarkt, cand totul se umple de flori, parfum si culoare. Putine ghiduri turistice il marchează ca destinație. Eu il consider un „must see”, dar poate e doar parerea mea…
Guttenberg Schloß ne-a primit undeva putin după prânz.
Castelul Guttenberg este una dintre ultimele castele intacte ale dinastiei Hochenstaufer din Germania. A fost fondat în 1180, este acum în vârstă de peste 800 de ani și are o istorie zbuciumata. A fost mereu locuit și a rămas intact până astăzi. De peste 560 de ani, este în posesia Baronilor de Gemmingen.
Prima mențiune scrisă a castelului Guttenberg datează din secolul al 13-lea – în 1296, in care este menționata capela Nicolae, ca aparținând Castelului Guttenberg . Tot de la acea vreme au inceput incursiunile Lorzilor de Weinsberg in oras. Ei au rămas acolo până la mijlocul secolului al 15-lea. În cele din urmă, Conrad von Weinberg a devenit stăpânul castelului. Dar Conrad von Weinberg a dat sume considerabile de bani pentru rege, pe care nu le-a mai primit inapoi si astfel a intrat în probleme financiare, fiind forțat să vândă castelul.
In ziua Sfântului Andrei a anului 1449 Hans „cel bogat“ de Gemmingen cumpărat castelul Guttenberg pentru 6000 de guldeni de la moștenitorii lui Conrad de Weinsberg, care murise cu aproape doi ani înainte. Hans von Gemmingen si-a asigurat prin căsătoria cu bogata Catherine Landschädin Steinach o poziție care i-a permis nu numai să cumpere castelul, ci sa il si extinda pe o scară largă. O piatra de hotar in istoria castelului!
- Lorzii de Gemmingen se alătura Reformei, fiind unii dintre primii susținători ai doctrinei lui Martin Luther. De distrugerile Războiului Țărănesc și ale celui de treizeci de ani, Guttenberg a fost, prin împrejurări norocoase, cruțat, pentru că deja în 1622 avusese loc în Wimpfen o batalie mare, ca urmare au existat numeroase jafuri și dezastre ce etichetasera regiunea ca una pustiita si lipsita de interes. Tot asa, în 1689 Guttenberg a scăpat de jefuirea trupelor franceze, Heidelberg și multe dintre castele Neckar fiind însă practic incinerate.
Odată cu proclamarea Marelui Ducat de Baden în 1806, Lorzii de Gemmingen au pierdut funcția lor de dominație, dar au rămas proprietarii castelului și terenurile sale. La începutul secolului al 19-lea poetul Wilhelm Hauff, care a lucrat ca tutore al unui membru al familiei, se devine parte din istoria castelului.
Astăzi, castelul este in continuare, ca multe alte castele germane, proprietate de familie și una dintre cele mai populare atracții ale regiunii, deoarece, cu excepția unui modest apartament, aflat fata in fata cu intrarea în muzeu, întreaga cladire a fost pusă la dispoziția publicului. O mica rezervație de vulturi, acvile si bufnite te uimește si te amuză in curtea interioară a castelului, de la începutul lui aprilie si pana in octombrie. Si daca urci in turn, priveliștea iti taie respiratia. Un peisaj de poveste, dintr-un alt timp…
Ne-am rupt cu greu de călătoria inapoi, în timp. Eu, poate mai greu decat ceilalti, pentru că în mintea mea, încă mai coboram scara spiralata a turnului îmbrăcată într-o crinolina de mătase roșie…
Mi-am setat GPS-ul spre orașul sufletului meu: Schwäbisch Hall. Imi era dor, atât de dor sa il revăd!…
O vreme am condus fara sa spun nimic. Toti tăceau. Doar la radio, pe Bayern 3, Ed Sheeran zicea ceva de a lui „perfecta”. Hmm, băiatul ăsta visează…
Si ai mei, din mașină, făceau fix acelasi lucru. In dreapta mea, Mihai, isi revarsase cele 135 de kilograme și începuse să sforaie in crescendo, cu capul in piept. In spate, ceilalți trei, claie peste grămadă, marsaluiau si ei printre vise; Laurentiu devenise perna celor două, dar încă stătea în fund, drept. Probabil până la primul viraj, dacă nu am grijă…
Mi-am dat seama că nu are sens sa mai continui drumul spre Schwäbisch Hall. Erau epuizati si in mod cert o plimbare prin Altstadt ar fi fost un chin.
Am schimbat direcția spre Ulm.
Alta data Schwäbisch Hall…
