Ajung eu acasă azi cu oareșce întârziere, că la nenea doctoru’ de familie nu am avut programare și a trebuit să aștept. În fine! Abia apuc să termin de mâncat, că mă sună coana mare. Da, Micky, alta nu-i! Și mă ia, frate, la împins vagoane… „Iar ai umblat la blog și l-ai făcut terci?” Pardon??? Coană mare, n-am făcut nimic. Doar m-am conversat pe chat cu câțiva vizitatori incognito. Cică nu se poate loga coana mare. Clar, am o problemă și trebuie să o rezolv. Cum, când, greu de spus. Sunt un mega-anti-talent la construcția de site -uri web. Editarea CSS e mai complicată decât limba lui Goethe. Farmacist, ce să fac? Cum ar zice amicul Cătălin… incompatibilă cu informatica!
Un musafir relativ constant al „Tărâmului” îmi zicea că treaba cu tortul e puțin credibilă. Mai mult ca sigur că l-aș fi cumpărat. E, uite că nu l-am cumpărat. Și cum în momentul în care îl făceam mă fericea coana mare pe What’s app, am făcut și niște poze in timpul procesului de producție.
Și la final, din lipsă de timp și fantezie, l-am acoperit cu frișcă, am aruncat peste el fructele rămase și l-am stropit cu niște sirop de zmeură.
Nu e mare scofală. Un blat simplu de pandispan, niște fructe de pădure mixate cu frișcă și e gata tortul. De ce să îl cumpăr? Să mă privez de plăcerea de a linge telul și castronul în care am făcut frișcă? Heee, sunt suficient de egoistă ca să mă gândesc înainte de orice la plăcerea și distracția mea! 😉
Dar să revin la coana mare… revoltată nevoie mare ca nu poate citi „Te iubesc „. Ca să vezi ce dramă! Și alți câțiva pe lângă ea. Mai explic o data: click pe Meniu, apoi mergi în jos până la Login și iar click. Îți introduci adresa de mail gogu@yahoo.com sau ciuri_buri@gmail.com cu care te-ai înregistrat ca abonat și pe câmpul următor, parola. Greu?
Nu râdeți. Un cititor s-a abonat cu un nume tare curios: Baba Cloanța. Deocamdată văd că nu zice nimic. Se mulțumește să intre zilnic, de regulă seara. Citește, studiază pozele, mai dă câte un „like” ici și colo, la câte un articol, dar atât. Dragă Babă Cloanță, aștept critica! Nu pot crede că nu ai nimic de obiectat. Ar fi prea plat, prea banal! Uite, îți promit că dacă îți iei inima în dinți și îmi spui ce te face să recitești atât de des „Înotând în curcubeu” și „Te iubesc”, îți fac cadou o mătură. Una confortabilă, eco, să nu poluezi, cu 7 viteze. Nu de alta, dar în curând vine Haloween-ul și trebuie să fim în ton cu evenimentul.
Eu mi-am luat deja dovleacul. Dar despre dovleci și biciclete în episodul de mâine…
Da,da, e vorba de ziua de duminică. Altă zi nebună…
Să fie „Madeleine”? Sau să fie „Maria”? Cam shakespeare-iană întrebarea. Cu mâța aia visătoare, cana ar fi definitorie pentru subsemnata…
De la colegii mei am primit cadou alta:
„Un leuț!”, am strigat eu încântată.
„Aiurea, e o mâță leșinată!”, a dat replica Tino. Hmmm… Uwe mi-a confirmat că deși la shopping-ul respectiv fuseseră împreună, Tino făcuse alegerea. Mâță leșinată??? Eu, mâță leșinată???
Să îl reclam pentru comportament xenofob???
Am decis că de data asta il iert. Și îi dau și un vin. M-a întrebat cum sunt vinurile românești. Păi… dacă vrei să încerci, cu drag! Și-a confirmat dorința instantaneu.
Azi îmi vin colegii la un vin și un grătar. Nemții ăia reci și răi. Șase bucăți de Fritzi, trei neveste și cinci copii, de la trei la șaisprezece ani. Am doar două mese și două scaune… plus o bancă pe terasă. Dar am gazon proaspăt tuns, peluză mare și destule pleduri și pernuțe. Ne descurcăm noi cumva… Uwe a declarat că e la regim, a depășit cu treizeci de kile suta, deci se mulțumește doar cu înghețată și tort. Tino a interzis tuturor accesul la grătar, s-a erijat în gratargiu șef și m-a întrebat dacă am vin destul. Zece litri îți ajung, Tino? Cică da. Uwe a concluzionat:”Clar, sâmbătă noaptea dormi la mine…”
Sonia a sărit ca arsă.
„Maria, îl vrei tu pe Tino sau mi-l dai mie?”
„Ia-l, Sonia, mie îmi căutați un brunet!”
„Manolis e bun?”
„Nuuuuuu”
„Păi de ce?”
„E prea tânăr, este grec și are barbă.”
„Păi tocmai… Ok, îl iau eu și pe Manolis, în trei e mai bine!”
😳😳😳
Una peste alta azi se anunță o zi faină. Încă nu m-am decis dacă aleg „Maria” sau „Madeleine”, dar cănile nu vor pleca de acolo. Ar cam fi cazul să mă apuc de tort… dacă am promis…
De fapt am scris toate aberațiile astea sterile ca pretext. Scopul era altul:
Azi a fost târg de ceramică în Neu Ulm. Adică în Bayern. Cum ziceam mai demult, nuntă fără zmultă nu se poate, așa că era musai să merg. Töpfelmarkt, adică târgul de oale, era prin Petrus Platz, deci trebuia să casc ochii bine după un loc de parcare oarecum cu mult înainte de locul cu pricina. L-am găsit relativ ușor, mi-am pus tichetul de parcare pe bord și am plecat spre oale.
Cum exponatele nu m-au dat pe spate și începuse să mai și plouă, am luat-o la picior spre mașină. Nu de alta, dar Neu Ulm e un oraș în care…
Ei, bine, de fapt aici vroiam să ajung: ce ușor îți zboară banii din buzunar dacă pierzi noțiunea timpului.
Pățania mea nu e nouă, datează de pe la începutul lui 2018, dar ori de câte ori trec prin Neu Ulm îmi amintesc de ea.
Plecasem în Ulm de dimineață să îmi caut perdele pentru sufragerie. Nu a trebuit să caut prea mult, am găsit ceva pe gustul meu în primul magazin în care am intrat. Mă uit la preț. Hmmm… 240 de euro pe șase metri de perdea… cam mult, zic eu. Colac peste pupăză, doamna îmi zice că dacă vreau să mi le coasă, mă mai costă cincizeci de euro in plus. Mamă… cam scumpe două zdrențe in geamuri…
I-am zis că renunț, nu e casa mea, înălțimea sufrageriei e una atipică. Tavanul e in trepte, deci o perdea trebuie să fie mai scurtă decât cealaltă și putin probabil să le mai pot folosi în altă locuință, că nu am de gând să rămân tare mult aici, în casa asta.
„Aaaa, deci nu vreți bucată întrega?” zice doamna. „Nici vorbă, îmi trebuiesc două de câte trei metri fiecare!” „Păi avem două cupoane la reducere! Hai să vedem ce dimensiuni au!”
Pune femeia bucățile pe masa, le măsoară. Una trei, cealaltă patru metri. La 4 euro metrul. Nu-mi venea să cred. De la 240 la 28… Am iesit din magazin dansând. Așa noroc nu dă peste tine in fiecare zi, nu? Am făcut o economie serioasă și am niște perdele tare drăguțe!
Dau să plec spre casă, când îmi aduc aminte că stau prost cu cafeaua. Văd un Lidl, hai să intru. Parchez mașina, iau eu cafeaua, în portbagaj cu ea. Și in loc să urc la volan ca să merg acasă, încui mașina și decid să mă mai plimb prin zonă, că e soare, e călduț și acasă nu prea am ce face până la noapte, când plec la lucru. Și am umblat… Dumnezeu cu mila…
Pe la ora unu mă întorc în parcare, hotărâtă să plec spre casă. Hei… unde naiba e mașina mea??? Știu sigur că am lăsat-o aici, chiar pe primul loc în dreapta, cum intri în parcare. Nu-i!
Am căutat mașină cu mașină. Parcă intrase în pământ. Furată? Exclus! Am încuiat-o. Intru în Lidl, poate știe cineva ceva. Casiera sună la șeful de magazin și scrie ceva pe o hârtiuță. Am știut instantaneu ce se întâmplase. Îmi ridicaseră mașina…
Și uite-așa, coană mare, trebuie să mergi tu mintenaș din Ulm în Neu Ulm să îți recuperezi Toyota… Bag adresa în GPS-ul de pe telefon… la naiba… șase kilometri! Înapoi în magazin! Cer un număr de telefon de la o companie de taxi, că aici nu e ca în România, taxiul nu te ia din stradă.
După un ceas îmi căutam în poșetă cardul, la firma de ridicări auto…
Să mai zic că nenea mi-a făcut onoarea să mă lase să îmi scriu singură numele si adresa? Mai bine aș tăcea…
M-am crucit când am auzit că îmi săltaseră mașina cu cinci minute înainte să ajung eu…
Omul a dat din cap a dojană și mi-a zis că mereu șeful de la acel Lidl îi cheamă pentru clienți care depășesc o oră de parcare.
Totusi, trebuie să recunosc că mi-a dat un sfat valoros: dacă parchezi pe domeniul public și depășești timpul plătit, isprava te costă maxim 15 euro…
Parcarea de la Lidl, însă, e domeniu privat…
Am făcut economie la perdele, nu???
Căscați ochii, fraților, pe unde și mai ales cât parcați!
Acum mai am de făcut un lucru pe care l-am tot amânat: să înrămez isprava asta și să mi-o atârn la capul patului. E sugestia mamei, mie nu mi-a trecut prin cap o asemenea idee cinică. Dar o fac. Puneți pariu? Cu poză, ca dovadă!
Am si eu o spaimă: că dacă stau prea mult într-un loc, prind mucegai. Deci, în condițiile în care duminică, în zona în care sălășluiesc eu se anunță 80% șanse de ploaie, e clar că trebuie s-o întind! Bine, bine, leg tinicheaua de coadă și plec, dar încotro?
Cât timp îmi pregătesc „micul” dejun, arunc un ochi pe hartă. Zona Lindau- ului arată tentant… mda, stiu! Ar fi momentul să îmi vizitez niște rubedenii mai îndepărtate, un gest de minimală politețe și, de ce să nu recunosc, și de curiozitate: oare cum arată, cum se vor comporta cu mine?
Cred că ar trebui totuși să dau un telefon… sun, ok, totul e în regulă, pot să merg!
Eram nerăbdătoare, de ce să nu o zic drept…
Cu burta plină, am sărit în textile, am turnat în termos cafeaua rămasă în filtru si am intins-o. Mă așteptau cam o sută de kilometri și ploaia stătea să înceapă.
Cucoana GPS m-a trezit brusc din visare. Eram pe punctul de a rata virajul la stânga. Pe unde mă trimite nebuna asta?
Un drum îngust ca o alee șerpuia printre câmpuri, dealuri și păduri. Două-trei sate, desprinse parcă din povești, apoi mă anunță că am ajuns la destinație. Parcarea – evident, ticsită, ca în orice duminică. Găsesc, cu chiu, cu vai, un loc și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă descurc bine cu manevrele in spații strâmte. Alături, un tip cu circumferința taliei cam cât înălțimea mea, îmbrăcat (natürlich, altfel cum???) în „costumul național” ( în traducere: șort si maiou Addidas), hăhăie către blonda platinată de lângă el: „Hă-hă-hă, s-o văd pe asta cum mai iese din parcare!”
Simplu, măi Cocky! (Diminutivul substantivului comun „cocalar”. Folosesc diminutivul pentru că sunt intr-o pasă excelentă, nu că ai fi tu vreun simpatic!). O să ies exact cum am intrat. Oare de ce sunt unii conaționali atât de preocupați de soarta altora? M-am prefăcut că nu am auzit și m-am cotrobăit de card prin tașcă. 9 euro, mulțumesc, o zi plăcută!
Chiar la intrare în parc, o cutie cu boabe de grâu. Iau o mână si fuga la lac, să hrănesc rațele și lebedele. Copii și adulți de toate națiile se bulucesc lângă mine, aruncând grăunțe in apă. Întind pasul spre destinația finală. Pe aleea care ducea spre pădure, câțiva austrieci jumuleau un copac. Mă duc și eu, se putea nuntă fără zmultă? Aaaaa, voi vă indopați cu cireșe amare, lăsați-mi și mie câteva, nu le hăpăiți pe toate!!!!
Am ajuns la poartă molfăind boabele aromate. Starea mea de bună-dispoziție atinsese deja cote paroxistice. După ce primesc instrucțiunile protocolului obligatoriu de urmat, portarul imi permite accesul, precizând că puțin mai sus voi găsi un chioșc cu pop-corn. Bun, fii sigur, nene, că nu îl voi rata!
Eeee, și după ce m-am aprovizionat serios, am mai apucat să fac maxim zece pași, că îmi zăresc prima rubedenie odihnindu-se pe un gard!
Tipul m-a privit indiferent, ca să nu zic plictisit. Hai, las-o naibii, chiar nu vrei să mă bagi în seamă nemituit???
I-am întins o floricică de porumb. A întins lăbuța încet și mi-a luat-o din palmă ca și cum i s-ar fi cuvenit. Cu aerul că îmi face o favoare! După care mi-a intors spatele. Na, poftim educație! L-am mai momit cu încă una, și încă una, și încă una… într-un târziu mi-a fost clar ca tipul era un șmecher de prima clasa. Hoooo, că îmi epuizezi tot stocul si pentru ceilalti nu mai am! Imi făceam iluzii că voi găsi unul mai comunicativ… nici pomeneală! Toți erau indiferenți la mulțimea care colcăia in jurul lor. În cea mai fericita situație, se uitau la tine cu o privire cercetatoare:”Hei, tu! Îmi dai ceva bun sau mă duc la altul?”
M-a uimit felul gingaș în care își luau floricelele din palma mea. Abia imi atingeau pielea cu degețelele lor micuțe ca de nou-născut. Nu, nu era teamă. Mișcările lor erau lente, calme, firești, de parcă li se părea normal să le dai floricele de porumb. Iar expresiile lor… oh, erau pur și simplu incredibile! De la curiozitate la plictiseala, trecând prin indiferență, veselie, iritare (A țipat una la mine când m-am așezat pe o balustradă, în spatele ei, de am sărit doi metri în sus și a apărut instantaneu un supraveghetor, să se asigure că nu am pățit nimic), toată gama de sentimente pe care le considerăm strict umane, se putea citi pe fețișoarele lor.
Personal, consider ca asemanarea dintre noi este uimitoare…
Macacii sunt o specie amenințată de extincție. Câteva familii au fost aduse aici, la Affenberg Salem, în scopul de a le salva. Nu doar că s-au adaptat excelent, ci s-au și înmulțit, intenția de a părăsi habitatul artificial fiindu-le total străină. Gardul care înconjoară pădurea nu le-ar fi un obstacol… dar cine e atât de prost încât să plece de la traiul bun? Prezența omului nu numai că nu îi deranjează, unii lasă impresia că ar căuta-o. Totuși, e bine să păstrezi distanța față de familiile cu puiuți. Mamele, dar mai ales tații, care își asumă in cel mai serios mod atributele parentale, pot deveni de o agresivitate extremă dacă li se pare că te interesează odoarele lor!
După ce ieși din pădurea macacilor, poți să te plimbi printre căprioare, sau să te zgâiești la zecile de berze ce și-au făcut cuib pe acoperișul clădirii de la intrare.
Una peste alta, duminică a fost o zi plină. Și așa, ca de final, în timp ce mă îndreptam spre mașină, o barză nu și-a găsit alt loc să se ușureze decăt capul meu, în hohotele de râs ale celor din jur. Am râs și eu, doar nu era să plâng, și am rugat un fritz să mă imortalizeze pentru posteritate. Din păcate, găinațul din păr apucase să mi-l șteargă o doamnă in vârstă. A rămas doar pe piept si pe poșetă. Si pe pozele câtorva spectatori care mi-au cerut permisiunea să se pozeze cu găinățata de mine…
Ăsta da noroc…
M-am oprit în Lindau, în drum spre casă, să beau o cafea pe faleză. O cafea excelentă și o priveliște pe măsură
Plec spre mașină. În dreptul gării, pe trotuar, în fața mea, două bancnote: 10 si 20 euro. Nimeni în jur. Pagubașul… pe nicăieri! Am întrebat un cuplu care venea spre mine. Au scuturat din cap. Na, când aveam si eu ocazia să demonstrez că nu toți românii fură…
O fi fost găinațul de barză? Sper că nu la atât se reduce norocul meu…
Oricum, am decis că nu îi cheltui. Îi pun in albumul cu amintiri.
