15 ani

8 August.  Azi am împlinit, intr-un fel, cincisprezece ani. Privesc în urmă și nu pot să nu mă întreb, ca in fiecare an, la această dată, ce s-ar fi intamplat dacă…

Uneori facem lucruri fără să ne gândim. Alteori analizăm prea mult și tot decizii proaste luăm. Uneori lucruri pe care le considerăm majore se dovedesc a fi insignifiante, iar lucruri minore ne răstoarnă existența.

Trăiesc. Sunt vie. Și cred că cineva, sus, mă iubește, așa cum sunt, un ghem jalnic de defecte. Pentru că mi-a permis să trăiesc, pentru că mi-a permis să iubesc.
Alegeri bune sau rele, toate mă definesc. Sunt consecința lor.
Ziua de azi mi-am petrecut-o cu unul dintre puținii oameni care mă iubesc așa cum sunt. Unul dintre puținii oameni care nu m-ar abandona niciodată, indiferent ce s-ar întâmpla. A fost ca și cum aș fi stat de vorbă cu mîne însămi. Mihaela.

A fost o zi perfectă.

Adio pentru totdeauna! Vino, te astept!

A dat Dumnezeu și s-a sfârșit și ziua de azi. Începută la patru dimineata, pentru că duminică am fost hiper-mega-leneșă și nu am avut chef să stau o oră să îmi întind părul cu placa… Asta e, lenea și prostia se plătesc! Constat că pe măsură ce se apropie concediul, devin tot mai indolentă și mai sătulă de toate. Nu mă mai pot gandi la nimic altceva decât că plec la mami!

Cum am ajuns la lucru, colegii mi-au zis că mă cheama șeful în birou. OK, mă duc, cine știe ce naiba mai vrea, poate îmi zice că am fost mutată în altă secție, unde nu voi mai lucra nas în nas cu Tino.

Aiurea, nu am eu atâta noroc. A vrut doar să îmi spună că mâine, dacă vreau, pot rămâne acasă. Cadou din partea firmei o zi liberă, de ziua mea. Asta da veste bună! Sau, a continuat Markus, ți-o poți lua în altă zi! Vrei s-o iei vineri? m-a întrebat mustăcind. Normal că o iau vineri, Markus! Mâine trebuie să vă dau prăjituri, nu?

M-am intors în laborator cântând jodlere și m-am făcut că nu văd privirile lui Uwe și Tino, mai mult decât sugestive.

Ca de obicei, multe analize în prima zi a săptămânii. Și prea putin chef de lucru la noi. Cu chiu cu vai, au inceput pe la patru fără un sfert să miorlăie „Feierabend”. Au tulit-o toți ca iepurii. Am oftat văzându-i cum se grăbeau spre casă. Am virat în direcția opusă și am intrat în Biberach. Unde naiba e cofetăria aia… am gasit adresa, dar nu e loc de parcare, toate-s ochi. A mai trecut un sfert de ceas. Până am reușit să termin cu comanda torturilor și sucurilor pentru mâine se făcuse deja șase fără zece. Sper să le livreze la ora 12, altfel… Fuga la coafor, sunt programată să dau cota de lână la șase și jumătate. Ajung, oare, cu șantierul de pe B30 la timp?

Am făcut-o și pe-asta. Mai ușoară cu câteva sute de grame am plecat spre casă. Era și cazul. Când am intrat, ceasul din sufragerie a bătut șapte și jumătate. Uffff…

Acum e nouă. Peste opt ore si jumatate voi modifica șasele în șapte. Și prima care mă va suna, cu noaptea-n cap, fix la cinci jumate ora României, va fi mami. Cred și eu, își aduce aminte că a scăpat de pacostea aia de 4,250 kile care a chinuit-o….

Un pantof mi-a rămas în mijlocul sufrageriei, cum l-am aruncat din picior când am ajuns acasă. Am trecut de două ori pe langa el, când m-am dus la duș, dar nu m-am sinchisit să îl ridic.

La urma urmei, e chiar simpatic, cum stă acolo, leșinat. Îl privesc lung, între două guri de Spätburgunder. Va trebui totuși să îl așez la locul lui… nu de alta, dar n-am nici un chef să mă trezesc cu vreun toc cui infipt în talpă dacă la noapte fac curse la baie, pe intuneric!

Ca o fițoasă ce sunt, mi-am permis să îmi fac niște mofturi, așa, în avans…

Sâmbătă am plecat la opt catre Crailsheim. Era musai să prind târgul de vechituri, iar până acolo fac o oră și jumătate. Rămăsesem fixată pe un târg mare, vizitat tot în Crailsheim, în urmă cu trei ani, târgul în care mă aștepta inelul sufletului meu. Atunci ezitasem mult în fața unor cercei lungi, cu cate un rubin în formă de picătură, frați buni ai inelului. Nu i-am luat… Dar mi-au ramas în minte. Și în nebunia mea, speram că sâmbătă îi voi regăsi…

Târgul era un mare fâs. Mic, maxim douăzeci de vânzători, din care jumătate țigani români, într-o locație bicisnică, lângă gara. Horror. Dezamăgită, am pornit-o catre Dinkelsbühl. Erau doar treizeci de kilometri. Dar nici acolo nu am avut parte de tare mult noroc. Ploua torențial și, cum era de asteptat, nici un loc de parcare liber în centrul vechi. Cu chiu cu vai, am găsit unul chiar lângă catedrală. Am pornit de nebună, prin ploaie…

Și a meritat! Pentru că dincolo de senzații, culori, gânduri, Dinkelsbühl-ul mi-a mai oferit ceva. O gravură micuță și un manual de chirurgie.

Dar despre periplul meu prin orășelul cu miros de petunii altă dată! Acum sunt egoistă. Acum e despre mine. Despre un bilanț. Despre ce am reușit să fac într-un an. Despre ce nu am reușit. Despre vise neîmplinite, despre gânduri nerostite, despre eșecuri. Despre „adio, 46!” Despre „Vino, 47, te aștept!” Despre casete bifate și despre sentimentul unor împliniri. Eram în primul an de facultate și visam. Aveam curajul să visez, dar nu mă gandeam că într-o zi aș putea să îmi trăiesc visele. Resemnările au venit pe rând. A fost nevoie să treacă mai bine de douăzeci de ani. Azi sunt aici. Provinciala amarâtă, dintr-un târgușor uitat de lume. E fascinant să ajungi să lucrezi cu oameni din topul lumii farmaceutice. Mă gândesc la anii în care luam de pe raft flaconul de Mucosolvan și îl dădeam pacientului… Îmi uitasem deja unele vise…

Acum totul mi se pare firesc. Urmează o casă. Încă nu am reușit să găsesc ceva care să corespundă în totalitate cu ceea ce imi doresc, dar mai am timp. Vestea bună e că acum sunt eligibilă. Va apărea și căsuța când îi va sosi timpul. Ieșisem pe terasă să îmi ud florile. Am mai zăbovit un pic, să schimb două vorbe cu iubitul meu, care refuză categoric să îmi dea vreun trandafir orange mâine. Nu are nici măcar un boboc. Il priveam puțin dezamăgită, când deodată, de nicăieri, a aparut o libelulă.  A rămas o clipa suspendată în aer, între mine și trandafir, apoi a zburat spre răsărit, topindu-se în vazduh.

O clipa doar.

Când mă întorc din concediu, îmi voi face un tatuaj micuț.

O libelulă.