Immer

Nu vreau să număr anii care au trecut de când ai plecat. Și nici nu vreau să mă gândesc la golul pe care l-ai lăsat. Nu vreau să măsor în amintiri iubirea, pentru că ea nu a contat. Ai plecat, răsturnând o lume.

Nici azi, după atâta timp curs, nu pot uita. Chiar dacă am înțeles. Nu pot uita mâna ta, cu degetul cel mic și strâmb, mângâindu-mi părul. Nu pot uita nici „Mădaia mea”. Contează? Pentru tine, nu. Ai plecat…

Uneori sunt furioasă. Alteori plâng de dorul tău. Și din când în când, în fața unor situații aparte, te întreb ce să fac… Dar asta o știi și fără să ți-o spun eu…

N-am să număr anii care s-au scurs, pentru că nu contează. Nu am buton „on/off” pe care să apăs. Și, sinceră să fiu, chiar dacă aș avea, nu l-aș folosi. Pentru că de la tine mi-au rămas niște lucrușoare și amintirile…

Ești mereu cu mine, în mine…

Drum lin, oriunde ai rătăci acum…

Ulmer Münster 19 August 2020

Back…

Sunt OK. Nu m-a răpus virusul. Mulțumesc pentru griji, pentru întrebări, pentru urări. Nu știți că soiul rău nu piere?

Am trecut printr-o perioadă grea, dar lucrurile vor intra în cele din urmă în normal. La urma urmei, pisicile au nouă vieți, nu?

Mi-au scris unii dintre voi că mi-a căzut blogul. Da… într-un final am reușit să îl repar, să recuperez câteva articole, la multe mai am încă de lucru și merge destul de greu, că farmacia și informatica nu se prea pupă în casa mea…

Le voi „elibera” pe măsură ce voi reuși să le restaurez, așa că nu vă mirați dacă apar haotic, articol din iunie înaintea unuia din mai…

Cu ocazia unor evenimente care s-au petrecut în ultimele luni am decis că e cazul să fac un pic de curățenie pe aici. Motiv pentru care am eliminat niște abonați. Detest mârlănia și tupeul. Punct.

Îmi este greu să răspund în mesaje fiecăruia dintre voi la aceeași întrebare asupra acreditării studiilor universitare în Germania. Și aici nu mă refer numai la farmaciști ci și la medici, ingineri, profesori etc. Am în lucru un articol dedicat acestui subiect, în care voi încerca să vă arăt pașii pe care trebuie să îi urmați pentru a putea profesa conform pregătirii.

Mă opresc aici pentru că pâinea din cuptor miroase de mă înnebunește și ar cam fi cazul să o scot…

Cinci ani

******

Azi se împlinesc fix cinci ani de când am pus pentru prima dată piciorul pe pământ german. Nu am crezut nici măcar o secundă că asta îmi va schimba viața radical. Că existența mea va căpăta alt curs. Alt sens.

Uneori mi se pare că a trecut de atunci o eternitate. Alteori, că s-a întâmplat ieri. Cinci ani. O eternitate sau o zi? Sau, poate, amândouă? Încerc să îmi cern sentimentele prin sita timpului. Mulți mă întreabă dacă regret ceva. Da. Regret. Regret că n-am avut înțelepciunea de a fi mai îngăduitoare cu unii oameni. Că am fost prea îngăduitoare cu alții. Că am avut încredere în cine nu trebuia și nu în cine merita. Dar niciodată, absolut niciodată nu am regretat decizia de alege Germania. Pentru că ceea ce am trăit aici bate tot frumosul adunat în patruzeci și cinci de ani în România.

Se spune că orice șut în fund e un pas inainte. Cineva din familie îmi spunea că pentru el sunt o eroină, fiindcă am plecat într-o țară a cărei limbă nu o vorbeam, la patruzeci și cinci de ani, ca să iau totul de la zero. Răzvan, mă lași??? Unde este eroismul în toată povestea asta? A fost doar disperare și nimic mai mult. O disperare fără limite, vecină cu nebunia. Pentru că nimeni nu a crezut în mine, cu o singură excepție. Micky. Când toți ceilalți în care am crezut și pe care îi iubesc mă zeflemeau și mă descurajau, ea mi-a zis un singur cuvânt. „Poți”. S-a uitat fix la mine, într-un fel anume. O privire pe care nu o voi uita niciodată. Încă mai am „flash”-uri cu acel moment. Din el îmi iau de fiecare dată puterea de a merge mai departe când mi-e greu. Se spune că distanța și despărțirea sunt pietrele de încercare a adevăratelor caractere. Și a sentimentelor, aș adăuga eu. Pentru că, la urma urmei, nu contează cât de mult te iubesc eu ci reciprocitatea reală a sentimentelor. Indiferent de distanță, timp, evenimente. Declarații sforăitoare fac mulți. Ceea ce faci în momentul zero arată ce ești de fapt și cât de reale ți-au fost cuvintele. Când spuneam că simt că înnebunesc, ai avut de ales între două variante de răspuns. Îmi puteai spune „Poți!” sau îmi puteai spune „cu unghiile alea roșii și cu mentalitatea ta crezi că ai vreo șansă în Germania?”… Ai ales a doua variantă. Asta mi-a arătat cam cât de mult m-ai valorizat tu. Așa soră, mamă, văr, prieten, cumnat cum ești. Asta a fost dovada. Spatele întors.

Nu, nu sunt supărată. Poate în alte condiții aș fi fost. Dar acum, aici, nu. Nici măcar ranchiună nu îți port. Plutește uneori un gust amar peste gândul la tine. Mamă, soră, prieten… Dar doar atât. Asta nu schimbă cu nimic ceea ce simt. Germania nu m-a schimbat prea mult. Dar m-a învățat să accept oamenii așa cum sunt. Poate că… la urma urmei, e doar instinctul de a supraviețui.

Nu cred că voi uita vreodată clipa în care am intrat în Germania. Un drum epuizant de două mii de kilometri, cu Peugeot-ul. Un cer plumburiu de octombrie a planat două zile deasupra mea. Și brusc, la intrarea în Germania, soare. Un cer de un albastru incredibil. De parcă cineva trasase o linie în văzduh. Îmi simt și acum lacrimile pe obraji, sărate în colțurile gurii. De ce am plâns atunci… nu știu! Dar știu că nu voi uita niciodată amestecul de furtună și liniște pe care l-am trăit atunci…

Plouă în dușmănie, fără oprire, de mai bine de două luni. E vineri, 12 iunie. 5 ani.

A sunat Daniela. Wolfgang, Julian și Dominic vor grătar, pentru că la ei e soare. Ce am de gând???

OK, vin! Oricum, e un week-end prelungit… Cam într-o oră aș fi la ei. De ce nu?

P.S. E oare doar o coincidență că azi a înflorit sub geamul dormitorului „******”???

Mariage d’amour

În urmă cu câțiva ani mi-am jurat că nici un băiat nu mă va mai face să plâng vreodată. Am reușit fără probleme până azi. Azi, însă, un mesaj video neașteptat m-a făcut să îmi incalc jurământul…

Ich liebe dich, auch, Tudor!

Pentru florile mele

Și anul ăsta, ca și în anii trecuți, pentru toate florile din viața mea, un gând bun și o îmbrățișare. Pentru mami, pentru Oana-Lăcrămioara, Florentina, Florin, Sînziana, Camelia, Margareta, Violeta, Narcisa, Narcis și toate celalte flori din buchetul strâns în aproape cincizeci de ani, numai bine oriunde ați fi.

Doctore, stai naibii în banca ta!

Domnule doctor, rămâneți, vă rog, în aria dumneavoastră de competență și nu imixtionați în profesia de farmacist!
Nu confundați, domnule doctor, prepararea unei formule farmaceutice cu bucătăria. Seamănă, probabil, dar s-ar putea să vă dea cu virgulă!
Ca să facă un dezinfectant „banal”, farmacistul trebuie să stea 5 ani în facultate. Asta se învăța printre altele, la acea disciplină universitară numită „Tehnică Farmaceutica”, disciplină care face apel la cunoștințele dobândite la alte materii și anume: matematică, chimie fizică, chimie analitică, chimie farmaceutică, toxicologie, microbiologie, farmacologie.
Dat fiind că dumneavoastră nu ați studiat în cadrul facultății de medicină „Tehnică farmaceutică” și nici trei sferturi dintre celelalte materii enumerate mai sus, am să vă explic sumar și fără răutate, așa cum aș face cu prietenii mei, oameni fără cunoștințe în domeniul farmaceutic, dar foarte inteligenți și valoroși în domeniile lor.
Domnule doctor, este puțin probabil ca „dezinfectantul” preparat de dumneavoastră să aibă vreun efect dintr-un motiv simplu:
Formula recomandată de O.M.S., în protocolul de preparare, indică alcool de 96%. În urma diluției inerente, produsul final atinge concentratia de aproximativ 80% , ceea ce garantează efectul.
Dumneavoastră indicați omului de rând să folosească spirt medicinal. DOMNULE DOCTOR, spirtul medicinal are o concentrație de 70, în cel mai fericit caz de 75%, deși nu cred să existe așa ceva!
E matematică simplă, domnule doctor, ce concentrație finală va avea „preparatul” dumneavoastră??? Aud ???? Să zicem că maxim 60% și asta dacă producătorul respectivului spirt medicinal a fost onest și a respectat concentratia…
Domnule doctor, mie mi-ar fi rușine! Aveți bunul simț și nu mai intrați cu bocancii in profesia mea, domnule doctor, că nici farmacistul nu vine să consulte sau să opereze în spital!
Aroganța dumneavoastră aruncă o pată pe halatul pe care îl purtați!
Și ca să înțelegeți că nu am o problemă cu profesia dumneavoastră vă spun că dincolo de faptul că am avut doi medici în familie, am prieteni medici pe care îi respect și îi apreciez și de la care am primit întotdeauna același respect și apreciere!
Dacă aveți un minim de decență, vă rog să ștergeți mizeria asta

Am febră. Și mi-e greață!…

Zilele astea, ori de câte ori luam telefonul în mână să o sun pe mami, simțeam un junghi în inimă. Ieri era bine, dar azi? Dacă… dar dacă… poate că… mii de gânduri îmi aleargă prin cap. Poate sunt paranoică, dar e o teamă de care nu pot scăpa, pentru că știu că, deși e farmacist , are tendința să minimalizeze orice problemă de sănătate cu care se confruntă, că e singură, că săptămâna trecută o viroză a țintuit-o în pat și nici acum nu a scăpat complet de ea…

Mi se pare ciudat cum ne ascundem, ea de mine și eu de ea. Probabil fiecare dintre noi mergem pe ideea că știm să ne purtăm de grijă. Oricum, nu mi se pare o idee deloc bună să încep să mă văicăresc…

S-au închis școlile pe aici. S-au instituit măsurile firești în situații de urgență. Lumea s-a conformat fără panică. Nu au luat cu asalt magazinele. Nici farmaciile. Au renunțat la chefuri și socializare fără comentarii și fără proteste. Își cer scuze că nu mai pot da mâna cu tine. Nu se pupă când se întâlnesc pe stradă. Ok, asta nu se pune, că Fritzii nu sunt pupăcioși ca italienii, grecii sau francezii. Dar fac exact ce li se spune. Sunt cuminți.

Aseară am dat o fugă la Lidl să îmi iau o pâine. Evident, la spartul târgului, vineri seară, nu aveam nici o șansă să mai găsesc pâinea cu semințe pe care obișnuiesc să o cumpăr de la raionul de produse coapte acolo. M-am mulțumit cu niște chifle, după care am mers la fructe, să îmi iau obișnuitele caserole cu zmeură. Vineri seara, ora 19. Ți-a luat febra mințile, femeie! Nici urmă de zmeură! Nici banane, că la 59 cenți kilogramul le-au luat lăcustele… subțire la fructe, dar na, așa e în fiecare week-end.

Cu chiflele în brațe mă așez la rând, la casă. Arunc un ochi în coșurile celor din fața mea și mă umflă râsul. Cumpărături puține și normale: iaurturi, paste, salată, ridichi, ceapă verde, roșii, nelipsiții castraveți, plus ineditul: cate două-trei rezerve de săpun lichid! Cum, frate, săpun? Cum, lași mâncarea să stea pe rafturi? Nu faci rezerve de făină, ouă carne, conserve, ulei, zahăr??? Cum ai neobrăzarea să treci pe lângă standul de hârtie igienică și să nu pui câteva pachete în coș???? Tu îți cumperi… SĂPUN??? Cred că le trebuie un curs de reciclare românesc…

Lăsând acum bășcălia, realitatea cotidiană reflectă nivelul de civilizație. Sau, cel puțin așa cred eu. Poate mă înșel. Poate or fi nemții o rasă de imbecili care nu realizează că vine apocalipsa și trebuie să își facă provizii.

Nu vreau să fiu greșit înțeleasă. Nu minimalizez gravitatea pandemiei. Pericolul este unul real și mare. Nu e o simplă gripă. Mortalitatea este incomparabil mai mică, e drept. Dar moartea nu alege.

Zilele astea am tot vorbit și explicat unora și altora cum stau lucrurile și ce e bine de făcut. Mi-am primit porția de mulțumiri pentru lămuriri de la cine a vrut să priceapă, mi-am primit și porția de înjurături și porcăieli de la cine știe mai bine ca mine, deși ăia au „școala veți” ( trad. = școala vieții), nu cinci de ani de facultate de profil sau de la supușii Oliviei Steer, idolatri ai anti-vaccinării.

Sincer, de părerea retarzilor mintali care mustesc de tupeu, prea puțin îmi pasă. Nu îi mai educ eu, dacă până acum nu i-a educat școala și familia. Dacă am putut liniști un om înspăimântat de necunoaștere, în regulă, am făcut un lucru bun pe ziua de azi. Nu îmi trebuie mulțumiri. Nu pentru asta o fac. Consider că asta este vocația unui farmacist. Și a unui medic. Să îți folosești cunoștințele acumulate în anii de școală și în cei de practică profesională că să faci BINE.

„Primum non nocere!”

Este principiul în jurul căruia gravitează jurământul lui Hipoctrate. Se aude la dumneavoastră, stimată doamnă profesor doctor Monica Pop??? Mai aveți memoria acestui lucru sau l-ați pierdut pe la televiziunile la care ați ajuns să prestați normă întreagă? Când mai aveți timp să fiți și cadru didactic și medic oftalmolog și manager de spital???

M-a scârbit și m-a indignat tupeul dumneavoastră fenomenal și lipsa de respect profundă față de medicii specialiști în boli infecțioase, față de pacienți și față de farmaciști. Un tupeu și o sfidare grețoasă! Ați încălcat cea mai elementară normă de conduită profesională, deontologia medicală e ceva total străin în ceea ce vă privește!

Cum vă permiteți, doamnă profesor doctor oftalmolog să recomandați pe Facebook un tratament medicamentos fără să consultați pacientul, fără să faceți cea mai rudimentară anamneză? Intr-o țară normală pentru o asemenea prestație ca a dumneavoastră, un medic si-ar pierde dreptul de practică profesională. Dar dumneavoastră, doamnă profesor doctor, dețineți pâinea și cuțitul… iar România nu e o țară normală…

Al doilea lucru pentru care vi s-ar intampla asta este afirmatia referitoare la vitamina D. Poate nu ați aflat că vitamina D este o vitamină liposolubilă care se depozitează în organism. Că limita între „normal” și „supradoză” este la fel de subțire ca cea între geniu și nebunie. Că hipervitaminoza D are efecte dezastruoase pentru organism, începând cu insuficiență renală și terminând cu calcifierea arterială. Că accentuează osteoporoza în cazul femeilor la menopauză. Că frecvența hipervitaminozei D este extrem de mare, fapt demonstrat de analizele medicale specifice și este consecința autoadministrării urechiste, lucru pe care, în incompetența dumneavoastră l-ați recomandat in postarea publică a profilului dumneavoastră!

Al treilea motiv ar fi faptul că îndemnați pacientul să cumpere și să își administreze un tratament cu un medicament care se eliberează NUMAI pe bază de prescripție medicală PL 6. Acei pacienți vor merge, în actuala isterie generală din România în farmacii și vor cere FĂRĂ REȚETĂ isoprinosine, pentru că dumneavoastră ați făcut recomandări pe Facebook!

Să numesc asta inconștiență e greu. Dacă ați fi fost un debutant grandoman, poate ar fi fost explicabil. Dar când vine din partea unui PROFESOR, care ar trebui să fie formator și model de conduită profesională, nu pot califica gestul dumneavoastră decât ca sfidare și fluturare triumfătoare a prostiei crase și a incompetenței.

Cât despre legislația privind recomandarea medicamentelor de prescripție, legislație pe care ați încălcat-o grosolan, ce să mai vorbim…

Ca să nu fie dubii că am înțeles greșit:

Și ca să înțeleagă cititorii că stimata doamnă profesor doctor oftalmolog, medic prescriptor de rețete, este total pe dinafara unei legislații de-o vârstă cu Matusalem, mai pun o poză. Întrebarea onoratei doamne este, din punctul meu de vedere, retorică. Oricum ar fi, nu cred că merită un răspuns!

Rușine, doamnă profesor doctor Monica Pop!

Am febră și mi-e greață. Fără glumă, fără efecte literare…

Te iubesc!

4.30 dimineața. Știi că oricât de încet ai umbla, tot te aud? Îți aud pașii în dormitor, simt când te așezi pe marginea patului, lângă mine, îți simt privirea, mâna cu degetul mic și strâmb mângâindu-mi obrazul și părul… îmi umplu plămânii cu mirosul tău și strâng pleoapele din răsputeri, să nu mi le deschidă dorul… da, știu că dacă le-aș deschide, te-ai topi intr-un abur cald…

Te-ai smuls de lângă mine. Ai plecat. Și totuși, din clipa aia, nu ai lipsit nici o secundă din mine. Știi cum e să te gândești permanent la cineva? Să porți pe cineva în tine zi de zi, ceas de ceas, minut de minut?

Cel mai mult mă ajuta când îmi era greu. Îmi veneau în minte toate miracolele pe care m-ai ajutat să le descopăr. Îmi aminteam cum râdeam. Cât de fericită eram. Și o căldură incredibilă îmi umplea sufletul. Cu tine în minte am traversat prăpăstii pe care nu credeam că le voi putea trece. Dar erai lângă mine. Mă țineai de mână. Și mi-a fost de ajuns…

Ai venit devreme azi… Da, crizantemele cu parfum amar au înflorit în grădină… Știi bine că le-am pus pentru tine!

Și lângă ele, când îmi pierdusem orice speranță că vor mai înflori…

Și mai am o surpriză pentru tine! Așa, că să fie totul cât mai ciudat, acum, în plină toamnă, ultima gladiolă a decis să ne răsfețe pe amândoi!

Săptămâna trecută am fost în schimbul de dimineață. M-am oprit intr-o zi sa îmi iau pâine. Da, da, am intrat după o pâine și am ieșit cu un cărucior plin. Dar uite ce ti-am luat!

Trebuia să o pun in grădină, dar nu m-am îndurat… Am păstrat-o în sufragerie, lângă șemineu. Voiam să mă mai bucur de ea și săptămâna asta, când ajungeam noaptea, pe la zece si jumătate acasă, să o privesc, să mă răsfăț la foc, să îmi ajustez planurile de viață…

Azi o mut în grădină.

Și tot azi voi bea un vin alb. E singura exceptie pe care o fac. Doar azi. Știi bine că nu mai beau vin alb de câțiva ani… E un Riesling italian de colecție. Sec. Cum îți place ție…

Mă iei în brațe???

Te iubesc!

77

Panta rhei…

Se fac curând trei ani de când îmi duc existența pe meleagurile astea. De cele mai multe ori mi se pare că a trecut o viață. De parcă aș fi aparținut dintotdeauna acestor păduri, acestor ape, acestor ceruri… De parcă m-aș fi legănat dintotdeauna în aceste curcubee…

… Era o sâmbătă ploioasă de sfârșit de septembrie. Gardă la spital, începută urât, cu urgențe. Nimic nu anunța că din acea zi existența mea avea să se schimbe radical. Cele mai bune lucruri care ți se întâmplă în viață vin pe neașteptate…

Sunt recunoscătoare că sunt azi aici. Tuturor care au contribuit la asta, în bine sau în rău. Da,da, în rău! Pentru că probabil fără răul care a fost, nu aș fi găsit puterea să parcurg drumul spre „azi”. Drumul spre „acum”. Drumul spre mine însămi.

… S-au scurs deja treizeci de ani de când terminam liceul. Mi-aș fi dorit să pot fi cu ei la revederea fabuloasă organizată, că și dată trecută, la douăzeci și cinci de ani, de Micky. Dar… anul ăsta am lăsat-o singură cu toată alergătura pe cap. 23 August m-a ținut aici. Uneori lucrurile nu se așează cum vreau eu. Am sperat până în ultima clipă că s-ar putea produce un miracol. Și, intr-un fel aparte s-a produs!

Abia venisem de la serviciu, nici pantofii din picioare nu apucasem să mi-i arunc, că îmi sună telefonul. Apel video de la Micky!

Femeia asta e incredibilă! Cu Flori și Sorin, m-a adus lângă ei… Am plâns. Râdeam și plângeam deodată, incapabilă să pot scoate măcar un cuvânt coerent…

-Sorin, ia-le pe fete în brațe că să încapi și tu în cadru!

– Cu maaaare plăcere, Mădă! Dacă nu mai plângi!

-Gata, hai, nu mai plâng, hai în obiectiv, să te văd!

Timpul a fugit brusc înapoi, în anii de liceu…

Cu Flori și Micky, la 25 de ani după bacalaureat…
Cu Micky și Flori la ziua lui Sorin. Împlinea 16 ani…
După 25 de ani…
Și azi, la mine acasă, cu Micky și Veronica cea frumoasă

Am trecut prin timp. Uneori alergând, alteori târâș- grăpiș, lingându-ne rănile, proptindu-ne în genunchi și în podurile palmelor, căutând putere de a ne ridica. Și de a merge mai departe.

Veronica ieșise de la serviciu la prânz. Obosită și epuizată. Kevin împlinise chiar cu o zi înainte 18 ani. O casă plină de copii, obligații de gazdă și de mamă singură. Ar fi putut să meargă acasă și să profite de week-end. Dar s-a urcat în mașină și a condus intr-un trafic infernal, vreme de cinci ceasuri. Ca să mă vadă… după treizeci de ani…

Pentru unii poate părea un gest mărunt. Pentru mine a fost ceva greu de descris în cuvinte…

Oamenii pentru care contezi nu te uită… Și poate că tocilara clasei a contat, măcar puțin, pentru câțiva…

Sunt norocoasă, nu?

„Terminus paradis”

„Ne-am oprit din urcat,
cuvintele scării s-au terminat.
E ziua în care munții au murit.
Caii le-au mâncat rădăcinile,
vântul le-a ros frunțile,
cuvintele le-au secat apele.
S-a făcut un deșert ne-nțeles de tăcere,
prăbușit în amorf.
Tu, timpule, unde te îngropi?
Grăbește-te! Uite, luna își seceră lumina,
soarele își înghite tăciunii…
Îți rămâne drept mormânt
doar primul cuvânt, Iubirea…”

Dr. Adrian Vizireanu