Am si eu o spaimă: că dacă stau prea mult într-un loc, prind mucegai. Deci, în condițiile în care duminică, în zona în care sălășluiesc eu se anunță 80% șanse de ploaie, e clar că trebuie s-o întind! Bine, bine, leg tinicheaua de coadă și plec, dar încotro?
Cât timp îmi pregătesc „micul” dejun, arunc un ochi pe hartă. Zona Lindau- ului arată tentant… mda, stiu! Ar fi momentul să îmi vizitez niște rubedenii mai îndepărtate, un gest de minimală politețe și, de ce să nu recunosc, și de curiozitate: oare cum arată, cum se vor comporta cu mine?
Cred că ar trebui totuși să dau un telefon… sun, ok, totul e în regulă, pot să merg!
Eram nerăbdătoare, de ce să nu o zic drept…
Cu burta plină, am sărit în textile, am turnat în termos cafeaua rămasă în filtru si am intins-o. Mă așteptau cam o sută de kilometri și ploaia stătea să înceapă.
Cucoana GPS m-a trezit brusc din visare. Eram pe punctul de a rata virajul la stânga. Pe unde mă trimite nebuna asta?
Un drum îngust ca o alee șerpuia printre câmpuri, dealuri și păduri. Două-trei sate, desprinse parcă din povești, apoi mă anunță că am ajuns la destinație. Parcarea – evident, ticsită, ca în orice duminică. Găsesc, cu chiu, cu vai, un loc și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă descurc bine cu manevrele in spații strâmte. Alături, un tip cu circumferința taliei cam cât înălțimea mea, îmbrăcat (natürlich, altfel cum???) în „costumul național” ( în traducere: șort si maiou Addidas), hăhăie către blonda platinată de lângă el: „Hă-hă-hă, s-o văd pe asta cum mai iese din parcare!”
Simplu, măi Cocky! (Diminutivul substantivului comun „cocalar”. Folosesc diminutivul pentru că sunt intr-o pasă excelentă, nu că ai fi tu vreun simpatic!). O să ies exact cum am intrat. Oare de ce sunt unii conaționali atât de preocupați de soarta altora? M-am prefăcut că nu am auzit și m-am cotrobăit de card prin tașcă. 9 euro, mulțumesc, o zi plăcută!
Chiar la intrare în parc, o cutie cu boabe de grâu. Iau o mână si fuga la lac, să hrănesc rațele și lebedele. Copii și adulți de toate națiile se bulucesc lângă mine, aruncând grăunțe in apă. Întind pasul spre destinația finală. Pe aleea care ducea spre pădure, câțiva austrieci jumuleau un copac. Mă duc și eu, se putea nuntă fără zmultă? Aaaaa, voi vă indopați cu cireșe amare, lăsați-mi și mie câteva, nu le hăpăiți pe toate!!!!
Am ajuns la poartă molfăind boabele aromate. Starea mea de bună-dispoziție atinsese deja cote paroxistice. După ce primesc instrucțiunile protocolului obligatoriu de urmat, portarul imi permite accesul, precizând că puțin mai sus voi găsi un chioșc cu pop-corn. Bun, fii sigur, nene, că nu îl voi rata!
Eeee, și după ce m-am aprovizionat serios, am mai apucat să fac maxim zece pași, că îmi zăresc prima rubedenie odihnindu-se pe un gard!
Tipul m-a privit indiferent, ca să nu zic plictisit. Hai, las-o naibii, chiar nu vrei să mă bagi în seamă nemituit???
I-am întins o floricică de porumb. A întins lăbuța încet și mi-a luat-o din palmă ca și cum i s-ar fi cuvenit. Cu aerul că îmi face o favoare! După care mi-a intors spatele. Na, poftim educație! L-am mai momit cu încă una, și încă una, și încă una… într-un târziu mi-a fost clar ca tipul era un șmecher de prima clasa. Hoooo, că îmi epuizezi tot stocul si pentru ceilalti nu mai am! Imi făceam iluzii că voi găsi unul mai comunicativ… nici pomeneală! Toți erau indiferenți la mulțimea care colcăia in jurul lor. În cea mai fericita situație, se uitau la tine cu o privire cercetatoare:”Hei, tu! Îmi dai ceva bun sau mă duc la altul?”
M-a uimit felul gingaș în care își luau floricelele din palma mea. Abia imi atingeau pielea cu degețelele lor micuțe ca de nou-născut. Nu, nu era teamă. Mișcările lor erau lente, calme, firești, de parcă li se părea normal să le dai floricele de porumb. Iar expresiile lor… oh, erau pur și simplu incredibile! De la curiozitate la plictiseala, trecând prin indiferență, veselie, iritare (A țipat una la mine când m-am așezat pe o balustradă, în spatele ei, de am sărit doi metri în sus și a apărut instantaneu un supraveghetor, să se asigure că nu am pățit nimic), toată gama de sentimente pe care le considerăm strict umane, se putea citi pe fețișoarele lor.
Macacii sunt o specie amenințată de extincție. Câteva familii au fost aduse aici, la Affenberg Salem, în scopul de a le salva. Nu doar că s-au adaptat excelent, ci s-au și înmulțit, intenția de a părăsi habitatul artificial fiindu-le total străină. Gardul care înconjoară pădurea nu le-ar fi un obstacol… dar cine e atât de prost încât să plece de la traiul bun? Prezența omului nu numai că nu îi deranjează, unii lasă impresia că ar căuta-o. Totuși, e bine să păstrezi distanța față de familiile cu puiuți. Mamele, dar mai ales tații, care își asumă in cel mai serios mod atributele parentale, pot deveni de o agresivitate extremă dacă li se pare că te interesează odoarele lor!
După ce ieși din pădurea macacilor, poți să te plimbi printre căprioare, sau să te zgâiești la zecile de berze ce și-au făcut cuib pe acoperișul clădirii de la intrare.
Una peste alta, duminică a fost o zi plină. Și așa, ca de final, în timp ce mă îndreptam spre mașină, o barză nu și-a găsit alt loc să se ușureze decăt capul meu, în hohotele de râs ale celor din jur. Am râs și eu, doar nu era să plâng, și am rugat un fritz să mă imortalizeze pentru posteritate. Din păcate, găinațul din păr apucase să mi-l șteargă o doamnă in vârstă. A rămas doar pe piept si pe poșetă. Si pe pozele câtorva spectatori care mi-au cerut permisiunea să se pozeze cu găinățata de mine…
Ăsta da noroc…
M-am oprit în Lindau, în drum spre casă, să beau o cafea pe faleză. O cafea excelentă și o priveliște pe măsură
Plec spre mașină. În dreptul gării, pe trotuar, în fața mea, două bancnote: 10 si 20 euro. Nimeni în jur. Pagubașul… pe nicăieri! Am întrebat un cuplu care venea spre mine. Au scuturat din cap. Na, când aveam si eu ocazia să demonstrez că nu toți românii fură…
O fi fost găinațul de barză? Sper că nu la atât se reduce norocul meu…
Oricum, am decis că nu îi cheltui. Îi pun in albumul cu amintiri.
Esti delicioasa! Am ras de unul singur ca un prost cand am vazut care ti-s rudele! Nu pricepeam, tot timpul ai povestit ca nu ai pe nimeni aici si brusc apar niste rude. Cat despre asemanare sa nu mai zici asta niciodata, nici macar in gluma, esti ca o papusa de portelan, de colectie. O sa merg neaparat sa vad si eu maimutele tale, locuiesc de 7 ani in Stutgart dar abia acum am aflat de ele, de la tine.
Nu gasesc nimic amuzant pe aici, nici stilul, nici povestea, nici macar tu. Exact cum banuiam, esti doar o frustata care cere atentie si publicitate. Daca era ceva de tine nu erai capsunareasa singura. Lasa.te de scris si apuca. te de prajit cartofi!
Ioana, nu candidez la vreun post de clovn si nici nu am avut intenția să scriu vreo schiță umoristică. Ceea ce nu inteleg este însă motivul pentru care faci câte sapte-opt vizite zilnic in casa mea, la cele mai ciudate ore din zi si din noapte. E înduioșător sa vad ca imi porți grija! Si cum mi-am luat un file de somon, iti voi urma sfatul, îmi fac si niște cartofi prăjiți!
Multumesc pentru interes si sfaturi! 😉
Domnule doctor, dacă stai doar in clinică nu o să vezi niciodată maimutele. Eu am lăsat Stuttgart-ul pentru toamnă, trebuie să recunosc că am oroare de metropole… Succes la examen!
Multumesc pentru urări!